Constantin cel Mare și drumul spre Niceea
HTML-код
- Опубликовано: 13 сен 2024
- Dialogul are în vedere episodul al patrulea din seria „Originea și istoria creștinismului și a bisericii”.
• Originea și istoria cr...
Urmărește două dialoguri despre ortodoxiile politice:
• Ortodoxii politice︱Dia...
• Ortodoxii politice, er...
Alătură-te canalului Evanghelia veșnică pe Telegram pentru scurte idei la care ești invitat să te gândești și să le analizezi: t.me/evangheli...
„Biserica Ortodoxă Română I-a susținut cu entuziasm pe Antonescu după victoria acestuia. Patriarhul Nicodim Munteanu (1864-1948), ca-re-I comparase nu demult pe regele Carol II cu împăratul Constantin, a devenit peste noapte un înfocat susținător al adversarului lui Carol, Antonescu. Într-una dintre cuvântãrile sale, Nicodim afirma, în stilul său caracteristic: «Dumnezeu i-a arătat conducătorului țării noastre [lui Antonescu] calea către sfânta și izbăvitoarea alianță cu Germania și a trimis oștile unite în sfânta cruciadă împotriva bolșevismului distrugător.»” - Chiril Hovorun, „Ortodoxii politice: ereziile unei biserici aservite”, Decenu.eu, 2023, p. 46
Cât de mult avem de învățat despre credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 1:3), dacă ne vom dezvăța de ortodoxiile politice și ereziile sale - printre altele, citându-l tot pe arhimandritul Hovorun - naționalismul (unii să înțeleagă și denominaționalismul), fundamentalismul (nu doar cel al lui Kirill al Moscovei) și anti-semitismul (anti-oricine nu crede ca mine).
Noi, ortodocșii, când vorbim despre Sfânta Cruce și puterea ei, în afară de mărturia lui Eusebiu pe care o credem autentică avem mărturia miilor de sfinți ai bisericii care cu puterea sfintei Cruci făceau minuni. Și mărturiile acestea sunt dinainte de Constantin Cel Mare. A se citi viețile Sfinților care rosteau asupra celor bolnavi: în numele lui Iisus Hristos vindecă-te! Și în momentul acelea îl însemna pe bolnav cu semnul Crucii. Deci puterea Sfintei Cruci reiese din toată istoria Bisericii de 2000 de ani. Iar sf. Pavel a spus: cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie dar pentru noi este PUTEREA lui Dumnezeu.
Legat de cei 2000 de ani de care amintiți și de folosirea puterii crucii prin însemnare, care ar fi referințele din cărțile Noului Testament care ne arată folosirea de către apostoli a crucii așa cum menționați dumneavoastră?
Ar fi interesant să citim despre aceste practici și idei în primii zeci de ani de existență ai creștinismului, din timpul în care apostolii care au fost cu Isus și Pavel predicau evanghelia.
@@EvangheliaVesnica Faptul că în Noul Testament nu se menționează folosirea Sfintei Cruci nu înseamnă că sfintii apostoli nu îl foloseau. In Noul Testament se prezintă lucrarea de răspândire a creștinismului și nu minunile care se făceau de creștini. Dar în viețile martirilor se menționează clar ca se însemnau cu semnul crucii pt a birui pe vrăjmași: spre exemplu la martiriul sfintelor Sofia cu fetele ei Agapis, Pistis, și Elpis care au murit că martire în anul 137 d.Hr - înainte de a intra la imparatul Adrian s-au însemnat cu semnul crucii pe care îl și mărturisesc ca putere a lui Hristos. Sunt pomenite pe 17 Septembrie. Și exemplele sunt foarte multe...
Sunt multe adevăruri de credință despre care cărțile NT nu amintesc nimic. Deci NT nu cuprinde tot adevărul credinței
Plecând de la ideea că N.T. nu cuprinde tot adevărul, mă gândesc dacă următorul raționament poate să ne ajute să deducem dacă apostolii au acordat crucii - ca obiect; nu ca eveniment ce a avut loc pe ea (i.e. jertfa Mântuitorului) - un rol esențial în lucrarea lor, și aceasta nu a fost o practică apărută ulterior după moartea acestora.
Presupun că ceea ce părinții apostolici sau bisericești au învățat și practicat este ceea ce au moștenit de la apostoli. Atunci, pe lângă însemnarea bolnavului la săvârșirea minunii (sunt relatate minuni în N.T., nu însă și folosirea crucii), apostolii ar fi trebuit să venereze crucea, precum și alte obiecte și ființe. Venerarea crucii, a altor obiecte și ființe, precum și obiecte dedicate lui Dumnezeu, este un act prezent în istoria creștinismului și dacă practica este apostolică ea a trecut de la apostoli la ultimul părinte el bisericii. Însă dacă nu este apostolică atunci trebuie să răspundem la o întrebare - treia de mai jos.
Îl voi cita acum pe ultimului părinte al bisericii, Ioan Damaschinul, care spunea:
„Al doilea tip [de venerație] este cel prin care venerăm creaturi prin care și în care Dumnezeu a lucrat mântuirea noastră, fie înainte de venirea Domnului, fie în timpul întrupării Sale, cum ar fi Muntele Sinai și Nazaret, ieslea din Betleem și peștera, locul sfânt de pe Golgota, lemnul crucii, cuiele, buretele, trestia, lancea sfântă și mântuitoare, veșmântul, tunica, pânzele de in, cearșaful de înfășurare, mormântul sfânt, izvorul învierii noastre, piatra de mormânt, Sfântul Munte Sion, și din nou Muntele Măslinilor, poarta oilor și incinta binecuvântată a Ghetsimaniului. Pe acestea și pe altele asemenea le respect și le venerez, precum și orice templu sfânt al lui Dumnezeu și orice loc în care Dumnezeu este numit, nu datorită naturii lor, ci pentru că sunt receptacole ale energiei divine și în ele Dumnezeu a binevoit să lucreze mântuirea noastră. Și venerez îngerii și ființele umane și toată materia care participă la energia divină și care servește mântuirii mele, și le venerez datorită energiei divine.” - Orationes de imaginibus tres, III, 36, apud. Cyril Hovorun, Eastern Orthodoxy in Its Texte, p. 587.
Raționamentul apostolilor cu privire la credință și practică este evidențiat de următoarele două texte biblice:
„Fraţilor, ca un om grăiesc; că şi testamentul întărit al unui om nimeni nu-l strică, sau îi mai adaugă ceva.” (Galateni 3:15).
„Căci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere, câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut.” (Evrei 9:16-17).
Apostolii au învățat că un testament (evident și al Domnului Hristos) capătă putere și este întărit la moartea celui ce l-a făcut. În cazul lui Hristos, moartea Lui. După ce testamentul a fost întărit prin moarte, acesta nu poate fi anulat sau modificat.
Pe baza principiului enunțat de apostoli, nimic nu poate intra în legământ după moartea Domnului Isus, mai ales în chestiuni de teologie, practică și venerație.
Astfel apar întrebările:
1. Unde înainte de moartea lui Isus vedem venerarea crucii sau folosirea semnului sau a obiectului?
2. Dacă nu găsim așa ceva, au modificat apostolii legământul, adăugând la el chestiuni nescrise în Scripturile pe care le-au predicat și după care și-au compus epistolele?
3. În cazul în care apostolii nu au învățat și predicat despre cruce ceea ce spunea Ioan Damaschinul, cum a fost posibilă intrarea unor practici și învățături într-un legământ care nu mai putea fi modificat de vreme ce făcătorul lui murise?
@@EvangheliaVesnica Biserica strămoșească nu anulează nici un cuvânt din Noul sau Vechiul Testament. Cum am mai spus: Faptul că nu se vorbește despre cinstirea sf. Cruci nu este un argument care sa ne ducă la concluzia că ea nu exista în biserica primară. Altfel spus: dacă cinstirea crucii ar fi fost un lucru rău părinții bisericești din primele secole ar fi spus în canoanele sinoadelor ca să se elimine practica închinării. Dar, dimpotrivă toată istoria Bisericească ne da marturie despre puterea și cinstirea ei.
De ce bisericile protestante care apar după 1500 ani de creștinism se bazează pe o omitere din Scriptură și nu ia în calcul milioanele de mărturii ale creștinilor ?? Și încă o intrebare: Oare creștinii s-au înșelat 1500 ani și Martin Luter deținea el adevărul ??? Tradițiile și dogmele Bisericii sunt fundamentate pe adevăr și pe Harul lui Hristos care a condus Biserica Sa la TOT ADEVARUL.
Faptul că Scriptura păstrează o tăcere deplină asupra acestui subiect este suficient pentru ca cineva să nu acorde atenție învățăturilor care încep abia în al II-lea secol. În lipsa unui așa zice Domnul, după Scripturi, nimeni nu poate fi condamnat că nu primește învățătura de la oameni ca de la Dumnezeu. Ca să se demonstreze că învățătura părinților apostolici sau bisericești este de la Domnul, aceasta trebuie să fie regăsită în Biblie.
Apariția protestantismului a fost la început o reacție de revitalizarea a creștinătății apusene, sora creștinătății răsăritene. Lipsa de reacție la redeșteptare, însoțită de activități coercitive împotriva reformatorilor, a dus la apariția bisericilor protestante. Luther și Calvin au încercat să conducă creștinismul apusean la teologia lui Augustin, un părinte al bisericii. Deși au dat la o parte, în teologie și practică, multe elemente din creștinismul apusean, nu au lepădat tot ceea ce nu se găsește în Scripturi. Ei nu sunt un criteriu pentru mine.
„De ce bisericile protestante care apar după 1500 ani de creștinism se bazează pe o omitere din Scriptură și nu ia în calcul milioanele de mărturii ale creștinilor ?”
Așa cum spuneam, bisericile protestante și fondatorii lor (fără nicio excepție) nu sunt relevante pentru mine. Eu nu iau în calcul mărturiile oamenilor pentru că nu pot să fie justificate cu Scriptura. Omiterea în acest caz este lipsa învățăturii, iar prezența ei începând cu al doilea secol arată că a fost adăugată mai târziu.
„Oare creștinii s-au înșelat 1500 ani și Martin Luter deținea el adevărul ?”
Oamenii se pot înșela mii de ani în religiozitatea lor. Un exemplu sunt evreii. Martin Luther nu deținea adevărul; însă a descoperit unele părți ale lui. Dacă „Tradițiile și dogmele Bisericii sunt fundamentate pe adevăr și pe Harul lui Hristos care a condus Biserica Sa la TOT ADEVARUL” atunci acestea trebuie să se regăsească în Biblie. Nu putem numi adevăr ceea ce nu e în Biblie. Sau putem numi, dar nu putem argumenta cu o autoritate mai înaltă decât cea a oamenilor că într-adevăr este așa.
Criteriul după care eu gândesc subiectele este Scriptura, iar în acest subiect Scriptura este tăcută. Tradiția nu are nicio valoare dacă nu este ancorată în Scripturi, așa cum am argumentat aici: ruclips.net/user/livef8Xyd2II-ug?feature=share