Keraban încăpăţânatul - Jules Verne

În ziua aceea, pe l6 august, la şase după-amiază, piaţa Top-Hane din Constantinopol, atât de însufleţită de obicei de un veşnic du-te-vino şi de larma mulţimii, era tăcută, mohorâtă, aproape pustie. Privind-o din înaltul scării care duce la Bosfor, peisajul putea să pară încă fermecător dar lipseau personajele. Doar câţiva străini treceau cu pas grăbit prin străduţele înguste, murdare, noroioase, pline de câini galbeni, care duc spre cartierul Pera unde locuiesc, îndeobşte, europenii. Casele de piatră se profilau albe pe perdeaua neagră a chiparoşilor de pe colină.
Era oricum pitorească piaţa - chiar fără costumele împestriţate în prim plan - făcută pentru plăcerea ochilor, cu moscheea lui Mahomed care-şi înalţă minaretele zvelte şi are o frumoasă fântână în stil arab, lipsită acum de micul ei acoperiş de arhitectură celestină, cu prăvălioarele unde se vând şerbet şi dulciuri de tot soiul, cu tarabele înţesate de dovleci, de pepeni de Smirna, de struguri de Scutari36 ce contrastează cu vitrinele negustorilor de parfumuri şi zorzoane. În faţa scării acostează sute de caicuri zugrăvite în culori vii ale căror două rânduri de vâsle, trase de mâinile pricepute ale barcagiilor, mai degrabă mângâie decât lovesc apele albastre ale Cornului de Aur şi Bosforului.
Dar unde se află la ora asta cei ce hoinăresc, în mod obişnuit, prin piaţa Top-Hane, persanii cu căciula lor cochetă de astrahan, grecii, legănându-şi, nu fără eleganţă, fustanelele cu o mie de pliuri, arnăuţii al căror piept, înnegrit de soare, se vede sub răscroiala vestei brodate şi turcii, vlăstarele anticului Bizanţ?
Şi mai mult, în oraşul propriu-zis, dincolo de port, turistul putea observa că domneşte aceeaşi tăcere. De cealaltă parte a Cornului de Aur, tăietură adâncă între Serai şi debarcaderul Top-Hane, pe malul drept, unit cu cel stâng prin trei poduri de vase, tot amfiteatrul Constantinopolului părea adormit. Oare nimeni nu stătea de pază la palatul Serai Burnu? Îşi făcea siesta nepăsătoarea strajă a turnului Seraskierat după pilda colegului său de la turnul Galata, amândoi având sarcina să înăbuşe din timp focul, deoarece incendiile izbucneau des în oraş? Până şi mişcarea portuară era încetinită, în pofida flotilei de steamere austriece, franceze, engleze, de bărci, caicuri, şalupe cu abur care se-ngrămădesc la capătul podurilor şi în faţa caselor a căror temelie e scăldată de apele Cornului de Aur.
Aceasta să fie cetatea Constantinopolului, atât de lăudată, numită visul Orientului, înălţată în timpul lui Constantin şi Mahomed al doilea? Iată ce se întrebau cei doi străini care rătăceau prin piaţă. Şi dacă nu-şi răspundeau, asta nu era din pricină că nu cunoşteau limba turcă. O ştiau destul de bine; unul fiindcă o întrebuinţa de douăzeci de ani în corespondenţa lui comercială, celălalt pentru că îi slujise deseori ca secretar stăpânului său, deşi se tocmise doar ca servitor.
Erau doi olandezi, originari din Rotterdam, Jan Van Mitten şi valetul lui Bruno, pe care o soartă ciudată îi adusese la marginea Europei.
Van Mitten - la el acasă toată lumea îl cunoştea - era un bărbat de 45-46 de ani, cu părul blond, cu ochii albaştri, bărbuţă şi favoriţi gălbui, fără mustaţă, cu obrajii roşii, cu nasul puţin prea scurt pentru mărimea feţei, cu un cap solid, cu umeri largi, cu statura peste cea mijlocie, cu un început de burtă, cu picioare mai curând puternice decât zvelte - într-un cuvânt un om cumsecade, ca foarte mulţi dintre concetăţenii lui. Poate puţin cam moale în ce priveşte temperamentul. Aparţinea, fără îndoială, categoriei de fiinţe blânde şi sociabile, evitând discuţiile, gata să cedeze în toate privinţele, făcut mai mult să asculte decât să comande, dintre persoanele liniştite, flegmatice despre care se zice îndeobşte că sunt lipsite de voinţă, chiar când îşi închipuie că procedează după vrerea lor. Asta însă nu-i face mai răi. O dată, o singură dată în viaţa lui, Van Mitten, înfuriat la culme, s-a băgat într-o discuţie care a avut urmări dintre cele mai grave. În ziua aceea îşi ieşise din fire, dar de atunci, intrase din nou în pielea lui, aşa cum te întorci după o călătorie neaşteptată, din nou acasă. De fapt, poate ar fi fost mai bine să cedeze şi n-ar fi şovăit dacă ar fi ştiut ce-i rezervă viitorul. Dar să nu anticipăm evenimentele care vor fi pilduitor istorisite în această carte.
- Ei bine, stăpâne? Îi zise Bruno, când ajunseră în piaţa Top-Hane.
- Ei bine, Bruno?
- Iată-ne ajunşi la Constantinopol!
- Da, Bruno. Adică la câteva mii de leghe de Rotterdam.
- Socoteşti, în sfârşit, întrebă Bruno, că suntem destul de departe de Olanda?
- Nu voi fi niciodată destul de departe! Răspunse Van Mitten, în şoaptă ca şi când Olanda s-ar fi aflat aşa de aproape încât să-l poată auzi.