Nero şi Acteea - Alexandre Dumas

Era prin anul 57 după Christos şi 810 de la întemeierea Romei. În ziua a şaptea a lunii mai, pe care grecii o numesc „thargelion”, o tânără de vreo cincisprezece-şaisprezece ani, încântătoare, înaltă şi mlădioasa, asemenea zeiţei vânătoarei, trecea cu pas grăbit prin poarta de est a Corintului, îndreptându-se spre plajă din marginea cetăţii. Ajunsă într-un fel de luncă mărginită pe de o parte de o pădurice de măslini iar de cealaltă parte de un râu deasupra căruia se profilau umbrele portocalilor şi ale rododendronilor, ea se opri să culeagă flori.
Nu prea ştia exact ce vroia şi şovăia, cu drept cuvânt, între violetele ascunse de umbra copacilor şi narcisele sau nuferii de la suprafaţa apei, căci toate respirau aceeaşi frăgezime şi acelaşi parfum îmbătător.
Dar numai după o clipă de nehotărâre se decise pentru acestea din urmă şi cu multă graba fugi spre râu. Se opri la mal pentru a privi, surâzătoare, în luciul apei, chipul minunat, încadrat de un păr lung, ce se despletise alergând.
Era într-adevăr, una din cele mai frumoase fecioare ale Aheei: cu ochii negri plini de licăriri pătimaşe, cu nasul acvilin şi gura arcuită, de culoarea mărgeanului, cu trupul mlădios care, deşi avea o carne tare şi plăcută, împrumutase totuşi fineţea şi graţia unei sălcii, ea părea o suavă statuie a vestitului Phidias, însufleţită de flacăra lui Prometeu. Doar picioruşele ei, prea mici pentru a putea suporta greutatea corpului, părea că desenează o disproporţie în armonia întregii făpturi; cu tot acest neajuns, chiar zeiţa Pyrene - oricât de invidioasă ar fi fost - trebuia să recunoască, în oglinda lacrimilor ei, imaginea perfecţiunii, graţiei şi purităţii.
După ce se privi mai mult în tăcere în apa magică, tânăra îşi desfăcu părul în trei părţi, îşi făcu două cozi din şuviţele de la tâmple şi le prinse deasupra capului printr-o coroniţă de lauri pe care şi-o înfipse în păr.
Lăsând să-i fluture în voie părul ce mai rămăsese desprins, se plecă apoi din nou deasupra râului, de astă dată însă spre a-şi potoli setea ce de fapt o adusese până aici şi care dăduse naştere unei dorinţe nestăvilite: aceea de a se convinge încă o dată că ea şi nu alta, era şi rămăsese cea mai frumoasă dintre fiicele Corintului.
Atunci, în atingere cu apa, cele două imagini - modelul şi umbra lui - se apropiară; s-ar fi crezut două surori pe care o dulce sărutare le va uni. Buzele reci şi umede se lipiră, apa fremăta, un vânt uşor, cu suflu de voluptate străbătu aerul lăsând un parfum de trandafiri pe care curentul râului îl duse spre mare.
Când se ridică, privirea-i plină de uimire, rămase aţintită asupra golfului. Atunci, zări o galeră cu două rânduri de vâsle, cu puntea aurită, cu pânzele de purpură, ce înainta încet spre plajă, împinsă de vântul pornit dinspre insula Delos. Cu toată depărtarea, ea putu să deosebească corul vâslaşilor ce intonau un imn de slavă zeului Neptun.
Nu erau însă vocile răguşite şi aspre ale obişnuiţilor „lupi de mare”. Muzica aceasta era armonioasă, iar notele, cu toate că din cauza vântului ajungeau la ea risipite, erau duioase şi fermecătoare aidoma celor ale preoteselor lui Apollo.
Atrasă de melodie, tânăra corintiană se ridică şi după ce rupse câteva flori de portocal şi de laur, făcu la repezeală o coroniţă pe care se gândi să o depună la întoarcerea acasă în templul zeiţei Flora, căreia îi era consacrată luna mai. Cu pas uşor, curios şi totodată înfricoşat, înainta apoi spre ţărmul mării.
În timpul acesta, corabia se apropia din ce în ce mai mult de mal, astfel că tânăra putu nu numai să desluşească sunetul vocii, dar chiar şi să zărească feţele cântăreţilor.
Imnul care lăuda şi preamărea pe Neptun era intonat de unul singur dintre ei, însoţit la răstimpuri de corul armonios şi regulat în aşa fel încât se imita perfect mişcarea monotonă şi greoaie a vâslaşilor ce se plecau peste vâsle şi a acestora din urmă, ce cădeau cu zgomot surd în apă.
Acela care cânta singur şi care părea a fi şi stăpânul vasului, stătea în picioare la proră, mişcându-şi lin degetele, în ritmul glasului, de-alungul coardelor unei lire. La picioarele lui, înfăşurat într-o mantie largă, stătea culcat un sclav; corintiana care-l privea nedumerită, n-ar fi putut spune dacă era urmaşul zeiţei Temis sau al zeului Apollo. În jurul lor, de o parte şi de alta a băncilor, luntraşii mulţumeau lui Neptun pentru vântul care le arătase în tot timpul drumului atâta mărinimie.