Stadionul echipei Dârjovul Valea Mare, locul care unește inimi în fiecare duminică

Acesta este pentru mulți dintre cei crescuți în Valea Mare, județul Olt, locul unde se aprind pasiuni, se nasc pe loc experți și strategi, dar și vise de glorie, se socializează și se întăresc prietenii de fiecare dată când echipa Dârjovul are meci.
Filmul se dedică tuturor acelora care nu mai sunt printre noi, dar care au adus cândva un copil de mână la stadion să vadă Echipa și să trăiască Visul.

[@pchitonu]

Adaug aici primele mele amintiri legate stadionul din Valea Mare.
Ele constituie prima mea ieșire în lume cu tata de care sunt conștient. O experiență între bărbați, unul de 5 ani, celălalt de 30.
Așa că titlul corect este:
Fotbalul și Tata
”Noi nu eram englezi să avem cluburi exclusiviste, numai pentru bărbați! La noi lunca, cu liniile trasate cu var din sacul de calciu furat de la CAP, a fost și club și lojă masonică.
Am dedicat filmul realizat din dronă în toamna asta tuturor taților care și-au adus un băiat de mână la terenul de fotbal.
La mine așa a început miracolul fotbalului.
Am trecut cu tata pe o punte de lemn știrbă și fără balustrade, întinsă mai mult peste o mocirlă murdară din care greu apărea un fir de apă, cu nimic romantic sau pitoresc. Dar pentru mine avea efectul șifonierului din Narnia, în care, odată intrați, copiii treceau în lumea basmelor, iar lei, urși polari, pitici și fauni răsăreau ca din pământ la tot pasul. Pentru mine, primul faun întâlnit nu ar fi fost cu nimic mai puțin exotic nici dacă ar fi avut coarne de cerb pe cap. Aflat deja la mijlocul punții, ținut strâns de mână de tata (refuzasem să fiu luat în brațe, aveam 5 ani!) și atent să nu scap printre treptele distanțate prin demisia celor deja putrede și rupte, am fost izbit de o imagine total inedită și șocantă pentru mine:
Dinspre poiana unde se afla terenul de fotbal, aflat un pic mai sus față de râu, se năpustise spre mlaștina de sub punte o arătare umană lovită sigur de nebunie. Altfel nu se putea explica îmbrăcămintea ciudată și necuviincioasă în care se afla: deși om mare (adult, aș zice acum), purta o pereche de chiloți și încă roșii, cum nici copiii nu ar îndrăzni să poarte în public. Mai jos, de la genunchi la glezne se întindea o zebrătură galben cu verde, nici pantalon, nici ciorap (curat lucru de tâmpeală, cu ar zice unii) căci ajunsă la pantofi, mâneca asta ciudată se termina brusc, refuzând să intre cuviincios în gheată, cum ar face orice șosetă cumsecade. Iar gheata, rămasă în mocirlă și recuperată din poziția berzei de către fotbalist (căci așa mi-a zis tata că se cheamă omul), arăta semne de sminteală și mai clare: era plină toată de cuie groase pe talpă!
Omul ținea în brațe prada după care coborâse din mit și o ștergea de resturile atingerii cu tărâmul oamenilor. Și a făcut o treabă bună, căci, odată adusă în țara de baștină a fost recunoscută imediat și salutată cu urale și strigăte de luptă: Dârjovu!, Dârjovu!, Dârjovu!
A fost prima minge ”de piele” văzută de mine și am evaluat-o rapid, râdea în nas tuturor salcâmilor care-mi aduseseră până atunci prin spinii lor mingiile mele de cauciuc de la stadiul de obiect de idolatrie la instrument de lucru.
Locul îmi părea cunoscut, fiind așezat în poteca ce ducea spre Nașu, iar drumul îl făceam cu părinții în ritualuri anuale de Paște. Oamenii erau și ei, în parte cunoscuți. Doctorul (om de sat și sufletul echipei, polițistul, primarul și câțiva vecini o confirmau. Dar nimic nu semăna cu imaginea de zi cu zi pe care o aveam despre oameni și lucruri.
Toți păreau atinși de un morb ciudat. Vociferarea lor excesivă, veselia nejustificată (nu era nici nuntă și nici nu tăiaseră porcul) și mai ales felul ciudat în care se salutau, conspiratori fără obiectiv și aliați vremelnici contra unei invazii chemate, toate erau noi pentru mine și simțeam o ușoară contagiune crescându-mi temperatura spre o febră care în ceilalți era bine cunoscută și atent planificată de-a lungul săptămânii.
Mult nu a trecut până să învăț strigătul de luptă și să-l exersez spre încântarea lui tata.
- Dârjovu! Dârjovu! Dârjovu!
Meciul mergea bine, cred, judecând după foiala veselă a celorlalți și după îmbrățișările ce urmau clipelor când țipetele generale atingeau apogeul. Toți se iubeau și între vecini nu exista ură sau capră mai grasă.
E gol! E gol! I-am rupt! și alte alea ce necesitau discuții ulterioare cu tata. În niciun caz cu mama, mi-a zis el.
Încet, încet, țipând îmbrățișați și țopăind vesel, băieți și bărbați în toate vârstele curcubeului se îndreptau spre puntea de lemn și dispăreau înghițiți de pământ pe panta ce ducea spre ea. Apăreau, iarăși la capătul celălalt al trecătorii, singurul accesibil din nou privirii mele de băiețel de cinci ani, acum liniștiți, guralivi ponderați și cu gradul potrivit de smerenie afișat pe față în vederea întâlnirii cu soția sau mămica. Doar poveștile strânse ca o povară invizibilă și provizie pentru o săptămână întreagă le mai legănau pașii pe drumul invers al despopirii temporare.
Rămas cu tata, care pentru a masca scopul deplasării la meci pretinsese mamei că mă ia să facem o vizită Nașului nostru, deci urma să mergem înainte, pe drumul cunoscut și laic acum, am văzut ce-mi ascunseseră privirii picioarele, fundurile și hainele groase ale tovarășilor noștri (potrivite unui aprilie rece și ploios), În fața mea, pe pășunea satului, prin care ne urmam acum cărarea, cineva desenase cu cretă uriașă șotroane ciudate, la fel de gigantești și în care fotbaliștii, trântiți acum pe iarbă în încercarea de a scăpa atât de costumele ciudate, cât mai ales de nămolul amestecat cu iarbă (rețeta țestului ideal) ce li se lipise peste tot de trupuri, haine și chiar fețe, trebuie să fi alergat și să se fi tăvălit în jumătatea de oră pe care tata, prin strategema lui, reușise să o fure de la mama și să o dedice fotbalului.
Pentru asta n-aș putea depune mărturie căci, cuprins de beția tuturor, rebotezat și contaminat pe viață, adept al unui cult nou, realizam că din meci nu văzusem de fapt nimic, căci tata, transformat brusc în microbist de zeul locului, uitase să mă salte pe umeri sau să-mi găsească un loc în care să văd și terenul, iar pentru mine miracolul era deja prea mare să-mi amintesc că aș vrea mai mult!