La Hotelul Bertram - Agatha Christie

În MIJLOCUL West - Endului există multe locuri liniştite, necunoscute aproape tuturora, cu excepţia'taximetriştijor, care le traversează cu măiestrie, ajungând astfel mult mai repede în Park Lane, Berkeley Square sau South Audley Street.
Dacă o apuci pe o stradă modestă după ce ieşi din parc şi ocoleşti o dată sau de două ori la stingă şi la dreapta, ajungi într-o alee liniştită, cu hotelul Bertram pe partea dreaptă.
Hotelul Bertram e de multă vreme în acel loc. În timpul războiului au fost de. Molate casele din dreapta şi, puţin mai jos, casele din stânga lui, dar hotelul a rămas nevătămat. Desigur, aşa cum ar spune agenţii de imobile, el n-a putut scăpa neatins şi nescrijelit, dar cu o sumă frumuşică a fost restaurat aşa cum era la început, în 1955 arăta exact ca în 1939 - demn, lipsit de ostentaţie, discret şi scump.
Aşa a fost hotelul Bertram, patronat de mulţi ani de „eşaloane” mai înalte ale clerului, de văduve din aristocraţie venind de la ţară, de fete tinere ce plecau în vacanţă din internatele scumpe în care îşi încheiau educaţia. („Sunt atât de puţine locuri la Londra, unde o fată poate locui singură, dar la Bertram acest lucru era cu putinţă. Noi înşine am locuit acolo ani de zile”.)
Mai fuseseră, desigur, şi multe alte hoteluri în stilul lui Bertram. Unele mai existau, dar aproape toate suferiseră schimbări cu vremea. Au fost nevoite să se modernizeze şi să servească o clientelă nouă. Şi Bertram a trebuit să se schimbe, dar o făcuse cu atâta înţelepciune încât nici nu se observa la o primă privire superficială.
Pe scările de afară, ducând spre uşile mari, turnante, stătea un bărbat, ce părea a fi la prima vedere cel puţin un feldmareşal. Pieptul său viril era împodobit cu fireturi de aur şi cu panglici de decoraţii. Avea o comportare perfectă. Primea cu grijă binevoitoare vizitatorii când îi vedea coborând greoi şi reumatici din taxiuri sau din automobile particulare, îi conducea pe scări şi îi pilota prin uşa turnantă a hotelului.
În interior, dacă intrai pentru prima oară la Bertram, simţeai cu un sentiment de alarmă că ai intrat într-o lume de mult dispărută. Părea că timpul se întorsese cu mult în urmă. Te pomeneai deodată în Anglia din vremea regelui Eduard.
Hotelul avea, bineînţeles, încălzire centrală invizibilă, în holul central se aflau, ca pe vremuri, două şemineuri splendide, în care ardeau cărbuni; lângă ele, căldări de aramă, pline cu cărbuni, străluceau ca atunci când le lus'truiau subretele hotelului, în timpul domniei lui Eduard şi ele erau umplute exact cu cantitatea corespunzătoare de cărbune. Catifele roşii, bogate, canapele moi de pluş creau o atmosferă de confort. Fotoliile nu erau de pe vremea noastră. Ele erau la o înălţime potrivită de parchet, astfel încât bătrânele doamne reumatice nu trebuiau să facă eforturi, nedemne de ele, ca să se poată ridica în picioare. Fundul scaunelor nu ajungea între genunchi şi coapsă, ca la lăudatele fotolii moderne, pentru a incomoda pe cei suferinzi de artrită sau de sciatică; şi nu erau toate de acelaşi model. Unele erau cu spetează dreaptă, altele cu ea înclinată, având lăţimi diferite, potrivite atât pentru persoane zvelte cât şi pentru cei obezi. Orice proporţii ar fi avut, clienţii găseau la hotelul Bertram un scaun confortabil.
Din moment ce era ora ceaiului, holul era plin. Asta nu însemna că holul ar fi fost singurul loc unde se putea lua ceaiul. Exista un salon (acoperit cu cretonă), un fumoar (rezervat printr-o favoare specială numai pentru domni), unde scaunele, încăpătoare, erau din piele fină; două camere apoi pentru scrisul corespondenţei, în care puteai invita un prieten ca să pălăvrăgeşti într-un colţişor liniştit şi unde puteai chiar să scrii o scrisoare, dacă doreai, în afară de aceste locuri confortabile din epoca regelui Eduard, erau şi alte camere retrase, cunoscute numai de cei ce aveau nevoie de ele. Era un bar dublu, cu doi barmani, unul american pentru ca americanii să se simtă ca acasă şi să fie serviţi cu burbon, secară şi orice fel de cocktail, şi un barman englez, ştiind să servească un sherry şi o băutură numărul l, favorită a lui Pimm, să discute ca un cunoscător despre caii ce alergau la Ascot şi Newbury, cu domnii între două vârste care veneau să locuiască la hotelul Bertram, anume pentru a întâlni jucători serioşi de curse. Mai era, undeva la capătul unui coridor, ţinută cu totul secret, o cameră cu televizor, pentru cei ce-ar fi dorit.

[@MarianaGrosu-sr1td]

Cit ma bucur pentru postarea aceasta! Romanul a fost ecranizat. Mulțumesc .