Vă mulțumim Presfintite Teo fan Mitropolitul Moldovei și Bucovineî, pentru blandetea, gingășia , care ați explicat despre smerenie. V-Am ascultat cu tot sufletul meu Rog pe Dumnezeu sa-mi ajute ca aceste cuvinte sa nu iasă din sufletul meu. Dumnezeu sa va binecuvinteze cu sănătate sa puteți pastori turma încredințată! Doamne ajuta!
DIN VIAŢA CUVIOASEI TEODORA Mănăstirea în care Sfânta Teodora se nevoia în chip de bărbat aflându-se odată în lipsă de grâu, i s-a poruncit fericitei de către întâi-stătător să ia cămilele, să meargă în cetate şi să cumpere grâu pentru Părinţi. Iar dacă nu îi va fi cu putinţă să se întoarcă înainte de căderea serii, i s-a rânduit să tragă la mănăstirea Enaton şi acolo să lase cămilele să se odihnească. Deci, pe când se întorcea din cetate, văzând că soarele e deja apus, s-a dus, după poruncă, la mănăstirea Enaton şi a cerut un loc de odihnă, pentru ea şi pentru cămile. Iar după ce i s-a îndeplinit rugămintea, s-a aşezat şi ea să se odihnească la picioarele cămilelor. Acolo diavolul a stârnit poftă nebunească de desfrânare într-o tânără care stătea în mănăstire, fiind rudă cu unul dintre monahi. Crezând - din câte vedea - că fericita e bărbat, lăsând la o parte orice ruşine de pe chip şi din suflet, o îmbia să se culce cu ea. Văzu, însă, că Teodora nu-i dădea ascultare, ci prefera să se întindă de-a dreptul pe pământ, lângă cămile; şi pentru că nu putea să-şi stingă pofta nebunească, aceea se dădu pe sine unuia dintre cei care dormeau acolo, un călător care trăsese şi el la mănăstire. Săvârşind păcatul, acela plecă în zori din mănăstire, iar mai apoi cuvioasa ajunse şi ea la propria mănăstire. Odată cu trecerea timpului începu să se vadă cum pântecele fetei se măreşte. Când fu luată la întrebări de rudele sale, de unde i se trage aceasta, ea spuse că monahul Teodor din mănăstirea Oktokaidekaton era cel care o necinstise. Călugării crezură îndată spuselor ei; căci vrăşmaşul, care urzea ispite fericitei, o învăţă pe fecioară ce să spună şi pe aceia să o creadă. Veniră, deci, cu strigăte şi larmă la mănăstirea în care se nevoia Sfânta, zicând: „Monahul vostru Teodor nu s-a cutremurat să făptuiască o asemenea ticăloşie”. Când stareţul o întrebă dacă săvârşise aşa faptă spurcată, Teodora răspunse că nu făcuse nimic vrednic de osândă. Atunci călugării se întoarseră la mănăstirea lor, însă când pruncul văzu lumina zilei, îl luară şi îl lepădară în curtea mănăstirii în care vieţuia Sfânta. Ce s-a întâmplat mai apoi? Teodora, socotită a fi tatăl copilului, primeşte în tăcere hotărârea aceasta osânditoare şi e alungată din mănăstire împreună cu pruncul. Ajunge astfel să-i fie doică şi e silită să-l crească asemenea unei mame, hrănindu-l cu lapte de la oi, cerşind lână de la păstori ca să îi facă veşminte. Ce suflet ar putea primi o defăimare aşa grea? Cărei mâini nu i-ar fi greu să îndeplinească o slujire aşa împovărătoare? Trecură astfel şapte ani, în care firea aceasta firavă se chinuia - o, ochi ai lui Dumnezeu care vedeţi totul! - învinuită defăimător şi mincinos, aruncată din mănăstire, ca astfel să acopere cu ruşine de bună voie lucrul josnic pe care îl făcuse cu vrerea ei. Dar, pe lângă toate celelalte, vai, în ce chip se hrănea! Ierburile sălbatice îi erau mâncare,iar băutură, ce putea să scoată din lac, sau mai bine spus lacrimile, care îi curgeau neîncetat din ochi; aşa încât se împlinea şi în privinţa ei cuvântul psalmului: Băutura mea cu plângerea o amestecam. (Ps. 101, 10) Trupul îi era sleit şi neîngrijit; unghiile lungi, potrivite mai degrabă unor sălbăticiuni, părul îngălat şi stufos, semănând grozav cu un desiş de pădure; chipul i se înnegrise, bătut de săgeţile nemijlocite ale soarelui, ajungând să aibe înfăţişarea unei etiopiene, iar genele i se zbârciseră, din pricina ostenelii neîncetate a privegherii. Şi cu toate că se lupta din greu, cu o asemenea vieţuire, bătută nu numai de viforul văzduhului dar şi de al ispitelor, nu şi-a îngăduit câtuşi de puţin să se îndepărteze de mănăstire; ci îşi încropise o cocioabă în faţa porţilor, unde răbda cu bucurie să fie lepădată, după cuvântul proorocului: Am ales mai degrabă să fiu lepădat în casa Dumnezeului meu, decât să locuiesc în sălaşele păcătoşilor. (Ps. 83, 11) Dar cine ar putea spune şi câte alte ispite îi adusese acolo [cel rău], chiar dacă nu a putut nicicum să o biruiască? Uneori vicleanul lua înfăţişarea bărbatului ei şi o învăluia cu cuvinte înşelătoare, rugându-o să vină înapoi acasă; dar ea îl făcea nevăzut cu semnul crucii şi cu rugăciunea. Altădată plăsmuia imaginea tuturor fiarelor din pustie venindu-i împotrivă; şi iarăşi destrăma cu rugăciunea nălucirile, precum fumul. Alteori părea că aduce mulţime de bărbaţi, care năvăleau asupra ei, o băteau cumplit şi o lăsau pe jumătate moartă din pricina loviturilor. Uneori îi arăta bucate de tot felul şi năluciri de aur mult, fără să poată nicicum să îi moleşească tăria. Văzând din toate acestea că nu-i de luptat cu ea şi de nebiruit, cel ce se laudă că va nimici pământul şi marea, acoperit de ruşine, se hotărî să înceteze a o război. După ce trecură şapte ani, călugării din Lavra Enaton îl rugară pe întâi-stătătorul mănăstirii să o primească înapoi pe Sfântă şi să o treacă din nou în rândul cetei monahilor. Spuneau că suferise destulă pedeapsă - să stea şapte ani la poarta mănăstirii -, adăugând că aflaseră prin dumnezeiască arătare că de-acum i se iertase lui Teodor păcatul. Înduplecat de rugăminţile lor, stareţul a dezlegat-o pe Teodora de nedreapta osândă, apoi i-a poruncit să stea zăvorâtă într-o chilie izolată, fără să i se dea vreo ascultare în mănăstire. Doi ani trecură astfel, în care Teodora se nevoia cu mai multă înfrânare şi cu rugăciuni mai fierbinţi. Apoi se făcu secetă aşa mare, încât în puţurile mănăstirii nu se vedea nici picătură de apă. Întâi-stătătorul, încredinţat - din câte auzise şi văzuse - că fericita se învrednicise de darul tămăduirii, trimise după dânsa şi îi porunci să coboare vasul într-un puţ şi să scoată apă. Deprinsă să se supună cuvintelor Părintelui, fără să stea pe gânduri ori să zăbovească, ea îndeplini porunca şi scoase îndată vasul plin cu apă. Atunci şi celelalte puţuri se arătară pline cu apă. După puţine zile, luându-l într-o seară pe copil şi zăvorându-se în chilie, l-a povăţuit toată noaptea spre cele desăvârşite şi, în vreme ce încă îl sfătuia, şi-a dat bucuroasă duhul în mâinile lui Dumnezeu. Copilul a început îndată să o jelească, tânguindu-se şi umplând chilia de strigăte. Cei care se găseau prin apropiere, aflând de cele întâmplate, i-au vestit întâi-stătătorului; iar acesta, de cum a auzit, le-a povestit monahilor un vis pe care îl avuse. „Mi se părea, spuse, că văd doi bărbaţi, care mă ridicară în văzduh până la o înălţime nemăsurată. Acolo mi s-au arătat cete de îngeri şi un glas mi-a răsunat în auz: Apoi mi s-a înfăţişat un pat păzit de un înger şi o cămară de nuntă nespus de frumoasă. Râvnind mult să aflu ce este în cămara dinaintea mea şi pentru cine sunt pregătite acestea, îi întrebam pe însoţitori. Şi îndată mi s-a arătat o ceată de proroci, apostoli, mucenici şi alţi drepţi, care în mijloc aveau o femeie împodobită cu slavă dumnezeiască. Ea intră în cămara de nuntă şi se aşeză pe pat. Călăuzele mele îmi spuseră că acesta este Avva Teodor, care a fost învinuită în chip mincinos de păcatul curviei şi mai degrabă a îndurat să se chinuiască şapte ani, alungată din mănăstire, socotită a fi tatăl unui copil străin, primind să-l crească şi să-l hrănească, decât să arate că e femeie şi aşa să scape de ruşine şi de atâta rea-pătimire. . Văzând acestea, somnul mi s-a dus şi am început să-mi plâng păcatele”. După ce le-a povestit visul, a mers îndată, aşa cum era, la chilia cuvioasei, împreună cu monahii. Intrând, o văzură moartă pe cea cu adevărat vie şi, stând împrejurul ei, vărsau lacrimi pe sfântul trup. Întâi-stătătorul, care trimise şi după monahii din mănăstirea Enaton, le arată unele părţi ale sfântului trup şi le zise: „Priviţi lucrul acesta nemaiîntâlnit! Vedeţi care îi era firea şi cu ce momeală l-a înşelat pe stăpânitorul întunericului!” Priveliştea i-a înmărmurit pe toţi. Apoi i-a cuprins şi frică mare, gândindu-se cu ce osteneli trebuie să se lupte cei robiţi de patimile trupeşti; iar fricii îi urmară lacrimile. Seara târziu, când cu greu s-au oprit din tânguiri, au cinstit cu psalmi şi cântări trupul acela dumnezeiesc, mult pătimitor, şi l-au îngropat. Extras din "Everghetinos". ATENŢIE !!! CARTEA EVERGHETINOSUL (Vol. 1-4) O PUTEŢI CITI ONLINE GRATUIT ACCESÂND UNUL DIN URMĂTOARELE LINKURI: EVERGHETINOSUL VOL. I - II: ia800306.us.archive.org/5/items/Everghetinosul-VolumulI-ii/everghetinosul_vol_i_ii.pdf EVERGHETINOSUL VOL. III - IV: ia902707.us.archive.org/32/items/EverghetinosulVol.Iii-iv/everghetinosul_vol_iii_iv.pdf Autorul acestei colecţii de cuvinte alese, anume Cuviosul Pavel cel numit "Everghetinos", a trăit în secolul al XI-lea, aproape de o mănăstire de călugări din Constantinopol; în cele din urmă, cuviosul va ctitori o mănăstire închinată Maicii Domnului, numită "Everghetissa" (Binefăcătoarea). Grec de origine, cuviosul a ajuns renumit pentru voluminoasa colecţie de cuvinte şi fapte duhovniceşti care poartă numele "Everghetinos".
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL DESPRE SFÂNTUL ACACHIE (29 noiembrie) Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: SMERENIA. Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvîntul al patrulea cel pentru ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire, din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mînăstire un bătrîn trîndav şi foarte mînios. Acesta, nu se ştie cum - zice Sfîntul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini. Deci văzîndu-l pe dînsul un stareţ, potrivit povestirii Sfîntului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dînsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit. Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi". Deci petrecea sub învăţătura bătrînului aceluia nemilostiv, răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească. Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrînul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: "Părinte, fratele Acachie a murit". Iar stareţul, auzind, a zis către dînsul: "Crede-mă, bătrînule, eu nu cred că a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oară: "Dacă nu mă crezi, vino şi vezi". Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amîndoi, împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?" Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfîntului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşîndu-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerînd de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicînd către părinţi "ucidere am făcut!" Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecîndu-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sînt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg. Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mînăstirii. S-a întîmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfîntului trupul fratelui celui mort. Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a pus iarăşi în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară. A doua zi, se judeca cu sfîntul şi zicea către dînsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mîndru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atîta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău". Deci, punîndu-l pe el iarăşi în mormîntul sfîntului, s-a dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Şi de atunci pînă acum se vede mormîntul deşert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie. Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt! "Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui". Matei Cap 24, Vers 13. SURSA: www.doxologia.ro/biblioteca/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-acachie
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL DESPRE SFÂNTUL ACACHIE (29 noiembrie) Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: SMERENIA. Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvîntul al patrulea cel pentru ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire, din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mînăstire un bătrîn trîndav şi foarte mînios. Acesta, nu se ştie cum - zice Sfîntul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini. Deci văzîndu-l pe dînsul un stareţ, potrivit povestirii Sfîntului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dînsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit. Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi". Deci petrecea sub învăţătura bătrînului aceluia nemilostiv, răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească. Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrînul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: "Părinte, fratele Acachie a murit". Iar stareţul, auzind, a zis către dînsul: "Crede-mă, bătrînule, eu nu cred că a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oară: "Dacă nu mă crezi, vino şi vezi". Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amîndoi, împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?" Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfîntului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşîndu-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerînd de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicînd către părinţi "ucidere am făcut!" Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecîndu-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sînt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg. Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mînăstirii. S-a întîmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfîntului trupul fratelui celui mort. Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a pus iarăşi în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară. A doua zi, se judeca cu sfîntul şi zicea către dînsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mîndru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atîta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău". Deci, punîndu-l pe el iarăşi în mormîntul sfîntului, s-a dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Şi de atunci pînă acum se vede mormîntul deşert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie. Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt! "Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui". Matei Cap 24, Vers 13. SURSA: www.doxologia.ro/biblioteca/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-acachie
DIN VIAŢA CUVIOASEI TEODORA Mănăstirea în care Sfânta Teodora se nevoia în chip de bărbat aflându-se odată în lipsă de grâu, i s-a poruncit fericitei de către întâi-stătător să ia cămilele, să meargă în cetate şi să cumpere grâu pentru Părinţi. Iar dacă nu îi va fi cu putinţă să se întoarcă înainte de căderea serii, i s-a rânduit să tragă la mănăstirea Enaton şi acolo să lase cămilele să se odihnească. Deci, pe când se întorcea din cetate, văzând că soarele e deja apus, s-a dus, după poruncă, la mănăstirea Enaton şi a cerut un loc de odihnă, pentru ea şi pentru cămile. Iar după ce i s-a îndeplinit rugămintea, s-a aşezat şi ea să se odihnească la picioarele cămilelor. Acolo diavolul a stârnit poftă nebunească de desfrânare într-o tânără care stătea în mănăstire, fiind rudă cu unul dintre monahi. Crezând - din câte vedea - că fericita e bărbat, lăsând la o parte orice ruşine de pe chip şi din suflet, o îmbia să se culce cu ea. Văzu, însă, că Teodora nu-i dădea ascultare, ci prefera să se întindă de-a dreptul pe pământ, lângă cămile; şi pentru că nu putea să-şi stingă pofta nebunească, aceea se dădu pe sine unuia dintre cei care dormeau acolo, un călător care trăsese şi el la mănăstire. Săvârşind păcatul, acela plecă în zori din mănăstire, iar mai apoi cuvioasa ajunse şi ea la propria mănăstire. Odată cu trecerea timpului începu să se vadă cum pântecele fetei se măreşte. Când fu luată la întrebări de rudele sale, de unde i se trage aceasta, ea spuse că monahul Teodor din mănăstirea Oktokaidekaton era cel care o necinstise. Călugării crezură îndată spuselor ei; căci vrăşmaşul, care urzea ispite fericitei, o învăţă pe fecioară ce să spună şi pe aceia să o creadă. Veniră, deci, cu strigăte şi larmă la mănăstirea în care se nevoia Sfânta, zicând: „Monahul vostru Teodor nu s-a cutremurat să făptuiască o asemenea ticăloşie”. Când stareţul o întrebă dacă săvârşise aşa faptă spurcată, Teodora răspunse că nu făcuse nimic vrednic de osândă. Atunci călugării se întoarseră la mănăstirea lor, însă când pruncul văzu lumina zilei, îl luară şi îl lepădară în curtea mănăstirii în care vieţuia Sfânta. Ce s-a întâmplat mai apoi? Teodora, socotită a fi tatăl copilului, primeşte în tăcere hotărârea aceasta osânditoare şi e alungată din mănăstire împreună cu pruncul. Ajunge astfel să-i fie doică şi e silită să-l crească asemenea unei mame, hrănindu-l cu lapte de la oi, cerşind lână de la păstori ca să îi facă veşminte. Ce suflet ar putea primi o defăimare aşa grea? Cărei mâini nu i-ar fi greu să îndeplinească o slujire aşa împovărătoare? Trecură astfel şapte ani, în care firea aceasta firavă se chinuia - o, ochi ai lui Dumnezeu care vedeţi totul! - învinuită defăimător şi mincinos, aruncată din mănăstire, ca astfel să acopere cu ruşine de bună voie lucrul josnic pe care îl făcuse cu vrerea ei. Dar, pe lângă toate celelalte, vai, în ce chip se hrănea! Ierburile sălbatice îi erau mâncare,iar băutură, ce putea să scoată din lac, sau mai bine spus lacrimile, care îi curgeau neîncetat din ochi; aşa încât se împlinea şi în privinţa ei cuvântul psalmului: Băutura mea cu plângerea o amestecam. (Ps. 101, 10) Trupul îi era sleit şi neîngrijit; unghiile lungi, potrivite mai degrabă unor sălbăticiuni, părul îngălat şi stufos, semănând grozav cu un desiş de pădure; chipul i se înnegrise, bătut de săgeţile nemijlocite ale soarelui, ajungând să aibe înfăţişarea unei etiopiene, iar genele i se zbârciseră, din pricina ostenelii neîncetate a privegherii. Şi cu toate că se lupta din greu, cu o asemenea vieţuire, bătută nu numai de viforul văzduhului dar şi de al ispitelor, nu şi-a îngăduit câtuşi de puţin să se îndepărteze de mănăstire; ci îşi încropise o cocioabă în faţa porţilor, unde răbda cu bucurie să fie lepădată, după cuvântul proorocului: Am ales mai degrabă să fiu lepădat în casa Dumnezeului meu, decât să locuiesc în sălaşele păcătoşilor. (Ps. 83, 11) Dar cine ar putea spune şi câte alte ispite îi adusese acolo [cel rău], chiar dacă nu a putut nicicum să o biruiască? Uneori vicleanul lua înfăţişarea bărbatului ei şi o învăluia cu cuvinte înşelătoare, rugându-o să vină înapoi acasă; dar ea îl făcea nevăzut cu semnul crucii şi cu rugăciunea. Altădată plăsmuia imaginea tuturor fiarelor din pustie venindu-i împotrivă; şi iarăşi destrăma cu rugăciunea nălucirile, precum fumul. Alteori părea că aduce mulţime de bărbaţi, care năvăleau asupra ei, o băteau cumplit şi o lăsau pe jumătate moartă din pricina loviturilor. Uneori îi arăta bucate de tot felul şi năluciri de aur mult, fără să poată nicicum să îi moleşească tăria. Văzând din toate acestea că nu-i de luptat cu ea şi de nebiruit, cel ce se laudă că va nimici pământul şi marea, acoperit de ruşine, se hotărî să înceteze a o război. După ce trecură şapte ani, călugării din Lavra Enaton îl rugară pe întâi-stătătorul mănăstirii să o primească înapoi pe Sfântă şi să o treacă din nou în rândul cetei monahilor. Spuneau că suferise destulă pedeapsă - să stea şapte ani la poarta mănăstirii -, adăugând că aflaseră prin dumnezeiască arătare că de-acum i se iertase lui Teodor păcatul. Înduplecat de rugăminţile lor, stareţul a dezlegat-o pe Teodora de nedreapta osândă, apoi i-a poruncit să stea zăvorâtă într-o chilie izolată, fără să i se dea vreo ascultare în mănăstire. Doi ani trecură astfel, în care Teodora se nevoia cu mai multă înfrânare şi cu rugăciuni mai fierbinţi. Apoi se făcu secetă aşa mare, încât în puţurile mănăstirii nu se vedea nici picătură de apă. Întâi-stătătorul, încredinţat - din câte auzise şi văzuse - că fericita se învrednicise de darul tămăduirii, trimise după dânsa şi îi porunci să coboare vasul într-un puţ şi să scoată apă. Deprinsă să se supună cuvintelor Părintelui, fără să stea pe gânduri ori să zăbovească, ea îndeplini porunca şi scoase îndată vasul plin cu apă. Atunci şi celelalte puţuri se arătară pline cu apă. După puţine zile, luându-l într-o seară pe copil şi zăvorându-se în chilie, l-a povăţuit toată noaptea spre cele desăvârşite şi, în vreme ce încă îl sfătuia, şi-a dat bucuroasă duhul în mâinile lui Dumnezeu. Copilul a început îndată să o jelească, tânguindu-se şi umplând chilia de strigăte. Cei care se găseau prin apropiere, aflând de cele întâmplate, i-au vestit întâi-stătătorului; iar acesta, de cum a auzit, le-a povestit monahilor un vis pe care îl avuse. „Mi se părea, spuse, că văd doi bărbaţi, care mă ridicară în văzduh până la o înălţime nemăsurată. Acolo mi s-au arătat cete de îngeri şi un glas mi-a răsunat în auz: Apoi mi s-a înfăţişat un pat păzit de un înger şi o cămară de nuntă nespus de frumoasă. Râvnind mult să aflu ce este în cămara dinaintea mea şi pentru cine sunt pregătite acestea, îi întrebam pe însoţitori. Şi îndată mi s-a arătat o ceată de proroci, apostoli, mucenici şi alţi drepţi, care în mijloc aveau o femeie împodobită cu slavă dumnezeiască. Ea intră în cămara de nuntă şi se aşeză pe pat. Călăuzele mele îmi spuseră că acesta este Avva Teodor, care a fost învinuită în chip mincinos de păcatul curviei şi mai degrabă a îndurat să se chinuiască şapte ani, alungată din mănăstire, socotită a fi tatăl unui copil străin, primind să-l crească şi să-l hrănească, decât să arate că e femeie şi aşa să scape de ruşine şi de atâta rea-pătimire. . Văzând acestea, somnul mi s-a dus şi am început să-mi plâng păcatele”. După ce le-a povestit visul, a mers îndată, aşa cum era, la chilia cuvioasei, împreună cu monahii. Intrând, o văzură moartă pe cea cu adevărat vie şi, stând împrejurul ei, vărsau lacrimi pe sfântul trup. Întâi-stătătorul, care trimise şi după monahii din mănăstirea Enaton, le arată unele părţi ale sfântului trup şi le zise: „Priviţi lucrul acesta nemaiîntâlnit! Vedeţi care îi era firea şi cu ce momeală l-a înşelat pe stăpânitorul întunericului!” Priveliştea i-a înmărmurit pe toţi. Apoi i-a cuprins şi frică mare, gândindu-se cu ce osteneli trebuie să se lupte cei robiţi de patimile trupeşti; iar fricii îi urmară lacrimile. Seara târziu, când cu greu s-au oprit din tânguiri, au cinstit cu psalmi şi cântări trupul acela dumnezeiesc, mult pătimitor, şi l-au îngropat. Extras din "Everghetinos". ATENŢIE !!! CARTEA EVERGHETINOSUL (Vol. 1-4) O PUTEŢI CITI ONLINE GRATUIT ACCESÂND UNUL DIN URMĂTOARELE LINKURI: EVERGHETINOSUL VOL. I - II: ia800306.us.archive.org/5/items/Everghetinosul-VolumulI-ii/everghetinosul_vol_i_ii.pdf EVERGHETINOSUL VOL. III - IV: ia902707.us.archive.org/32/items/EverghetinosulVol.Iii-iv/everghetinosul_vol_iii_iv.pdf Autorul acestei colecţii de cuvinte alese, anume Cuviosul Pavel cel numit "Everghetinos", a trăit în secolul al XI-lea, aproape de o mănăstire de călugări din Constantinopol; în cele din urmă, cuviosul va ctitori o mănăstire închinată Maicii Domnului, numită "Everghetissa" (Binefăcătoarea). Grec de origine, cuviosul a ajuns renumit pentru voluminoasa colecţie de cuvinte şi fapte duhovniceşti care poartă numele "Everghetinos". Afișează mai puțin RĂSPUNDE
Daa părăsit trădat, aruncat de 20 de ani,copii familie distrusă în țara occidentului unde nu există credință, bisericile transformate...ce mai este iubirea..nimic..aici este Lgbd,o fac cu animale..aici nu se botează în Benelux...părinții sunt 1234..nu mamă și tată doar părinte 123456...așa trăiesc..daa ăsta este adevărul, mi-au luat viața...sunt deja mort de 1 an...😢😢
![Ice On My Teeth - ATEEZ エイティーズ 에이티즈 [Music Bank] | KBS WORLD TV 241115](http://i.ytimg.com/vi/c-n92OgbbwA/mqdefault.jpg)
Vă mulțumim Presfintite Teo fan Mitropolitul Moldovei și Bucovineî, pentru blandetea, gingășia , care ați explicat despre smerenie. V-Am ascultat cu tot sufletul meu Rog pe Dumnezeu sa-mi ajute ca aceste cuvinte sa nu iasă din sufletul meu. Dumnezeu sa va binecuvinteze cu sănătate sa puteți pastori turma încredințată! Doamne ajuta!
Doamne! Ce învățături folositoare Doamne dă-ne pace și iartă ne!
Ție Doamne ți I se cuvinte slavă în cer și pe pământ! Slavă ție Doamne Slavă ție! Vă mulțumesc cu inima
DOAMNE IARTA-NE SI AJUTA-NE PE NOI PACATOSII SI NE MÂNTUIESTE DE CEL RAU SI VICLEAN!💜💛❤
Doamne, cât de frumos se vorbește aici! 🙏 Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot! Amin!
Lauda si Multumire Domnului pentru toate si Sfantului Siluan multumire.amin
Doamne ajuta !
Multumim! Slava Domnului! Amin!🌻🌻🌻
Multumim mult autorului pentru vocea lui blinda shi invataturile pretioase care ne le ofera noua pacatoshilor:DOAMNE SFINTE MILUIESTENE PRE NOI
DIN VIAŢA CUVIOASEI TEODORA
Mănăstirea în care Sfânta Teodora se nevoia în chip de bărbat aflându-se odată în lipsă de grâu, i s-a poruncit fericitei de către întâi-stătător să ia cămilele, să meargă în cetate şi să cumpere grâu pentru Părinţi. Iar dacă nu îi va fi cu putinţă să se întoarcă înainte de căderea serii, i s-a rânduit să tragă la mănăstirea Enaton şi acolo să lase cămilele să se odihnească.
Deci, pe când se întorcea din cetate, văzând că soarele e deja apus, s-a dus, după poruncă, la mănăstirea Enaton şi a cerut un loc de odihnă, pentru ea şi pentru cămile. Iar după ce i s-a îndeplinit rugămintea, s-a aşezat şi ea să se odihnească la picioarele cămilelor.
Acolo diavolul a stârnit poftă nebunească de desfrânare într-o tânără care stătea în mănăstire, fiind rudă cu unul dintre monahi. Crezând - din câte vedea - că fericita e bărbat, lăsând la o parte orice ruşine de pe chip şi din suflet, o îmbia să se culce cu ea. Văzu, însă, că Teodora nu-i dădea ascultare, ci prefera să se întindă de-a dreptul pe pământ, lângă cămile; şi pentru că nu putea să-şi stingă pofta nebunească, aceea se dădu pe sine unuia dintre cei care dormeau acolo, un călător care trăsese şi el la mănăstire.
Săvârşind păcatul, acela plecă în zori din mănăstire, iar mai apoi cuvioasa ajunse şi ea la propria mănăstire. Odată cu trecerea timpului începu să se vadă cum pântecele fetei se măreşte. Când fu luată la întrebări de rudele sale, de unde i se trage aceasta, ea spuse că monahul Teodor din mănăstirea Oktokaidekaton era cel care o necinstise. Călugării crezură îndată spuselor ei; căci vrăşmaşul, care urzea ispite fericitei, o învăţă pe fecioară ce să spună şi pe aceia să o creadă. Veniră, deci, cu strigăte şi larmă la mănăstirea în care se nevoia Sfânta, zicând: „Monahul vostru Teodor nu s-a cutremurat să făptuiască o asemenea ticăloşie”. Când stareţul o întrebă dacă săvârşise aşa faptă spurcată, Teodora răspunse că nu făcuse nimic vrednic de osândă. Atunci călugării se întoarseră la mănăstirea lor, însă când pruncul văzu lumina zilei, îl luară şi îl lepădară în curtea mănăstirii în care vieţuia Sfânta.
Ce s-a întâmplat mai apoi? Teodora, socotită a fi tatăl copilului, primeşte în tăcere hotărârea aceasta osânditoare şi e alungată din mănăstire împreună cu pruncul. Ajunge astfel să-i fie doică şi e silită să-l crească asemenea unei mame, hrănindu-l cu lapte de la oi, cerşind lână de la păstori ca să îi facă veşminte. Ce suflet ar putea primi o defăimare aşa grea? Cărei mâini nu i-ar fi greu să îndeplinească o slujire aşa împovărătoare?
Trecură astfel şapte ani, în care firea aceasta firavă se chinuia - o, ochi ai lui Dumnezeu care vedeţi totul! - învinuită defăimător şi mincinos, aruncată din mănăstire, ca astfel să acopere cu ruşine de bună voie lucrul josnic pe care îl făcuse cu vrerea ei. Dar, pe lângă toate celelalte, vai, în ce chip se hrănea! Ierburile sălbatice îi erau mâncare,iar băutură, ce putea să scoată din lac, sau mai bine spus lacrimile, care îi curgeau neîncetat din ochi; aşa încât se împlinea şi în privinţa ei cuvântul psalmului: Băutura mea cu plângerea o amestecam. (Ps. 101, 10)
Trupul îi era sleit şi neîngrijit; unghiile lungi, potrivite mai degrabă unor sălbăticiuni, părul îngălat şi stufos, semănând grozav cu un desiş de pădure; chipul i se înnegrise, bătut de săgeţile nemijlocite ale soarelui, ajungând să aibe înfăţişarea unei etiopiene, iar genele i se zbârciseră, din pricina ostenelii neîncetate a privegherii. Şi cu toate că se lupta din greu, cu o asemenea vieţuire, bătută nu numai de viforul văzduhului dar şi de al ispitelor, nu şi-a îngăduit câtuşi de puţin să se îndepărteze de mănăstire; ci îşi încropise o cocioabă în faţa porţilor, unde răbda cu bucurie să fie lepădată, după cuvântul proorocului: Am ales mai degrabă să fiu lepădat în casa Dumnezeului meu, decât să locuiesc în sălaşele păcătoşilor. (Ps. 83, 11)
Dar cine ar putea spune şi câte alte ispite îi adusese acolo [cel rău], chiar dacă nu a putut nicicum să o biruiască? Uneori vicleanul lua înfăţişarea bărbatului ei şi o învăluia cu cuvinte înşelătoare, rugându-o să vină înapoi acasă; dar ea îl făcea nevăzut cu semnul crucii şi cu rugăciunea. Altădată plăsmuia imaginea tuturor fiarelor din pustie venindu-i împotrivă; şi iarăşi destrăma cu rugăciunea nălucirile, precum fumul. Alteori părea că aduce mulţime de bărbaţi, care năvăleau asupra ei, o băteau cumplit şi o lăsau pe jumătate moartă din pricina loviturilor. Uneori îi arăta bucate de tot felul şi năluciri de aur mult, fără să poată nicicum să îi moleşească tăria. Văzând din toate acestea că nu-i de luptat cu ea şi de nebiruit, cel ce se laudă că va nimici pământul şi marea, acoperit de ruşine, se hotărî să înceteze a o război.
După ce trecură şapte ani, călugării din Lavra Enaton îl rugară pe întâi-stătătorul mănăstirii să o primească înapoi pe Sfântă şi să o treacă din nou în rândul cetei monahilor. Spuneau că suferise destulă pedeapsă - să stea şapte ani la poarta mănăstirii -, adăugând că aflaseră prin dumnezeiască arătare că de-acum i se iertase lui Teodor păcatul. Înduplecat de rugăminţile lor, stareţul a dezlegat-o pe Teodora de nedreapta osândă, apoi i-a poruncit să stea zăvorâtă într-o chilie izolată, fără să i se dea vreo ascultare în mănăstire.
Doi ani trecură astfel, în care Teodora se nevoia cu mai multă înfrânare şi cu rugăciuni mai fierbinţi. Apoi se făcu secetă aşa mare, încât în puţurile mănăstirii nu se vedea nici picătură de apă. Întâi-stătătorul, încredinţat - din câte auzise şi văzuse - că fericita se învrednicise de darul tămăduirii, trimise după dânsa şi îi porunci să coboare vasul într-un puţ şi să scoată apă. Deprinsă să se supună cuvintelor Părintelui, fără să stea pe gânduri ori să zăbovească, ea îndeplini porunca şi scoase îndată vasul plin cu apă. Atunci şi celelalte puţuri se arătară pline cu apă.
După puţine zile, luându-l într-o seară pe copil şi zăvorându-se în chilie, l-a povăţuit toată noaptea spre cele desăvârşite şi, în vreme ce încă îl sfătuia, şi-a dat bucuroasă duhul în mâinile lui Dumnezeu. Copilul a început îndată să o jelească, tânguindu-se şi umplând chilia de strigăte. Cei care se găseau prin apropiere, aflând de cele întâmplate, i-au vestit întâi-stătătorului; iar acesta, de cum a auzit, le-a povestit monahilor un vis pe care îl avuse. „Mi se părea, spuse, că văd doi bărbaţi, care mă ridicară în văzduh până la o înălţime nemăsurată. Acolo mi s-au arătat cete de îngeri şi un glas mi-a răsunat în auz: Apoi mi s-a înfăţişat un pat păzit de un înger şi o cămară de nuntă nespus de frumoasă. Râvnind mult să aflu ce este în cămara dinaintea mea şi pentru cine sunt pregătite acestea, îi întrebam pe însoţitori. Şi îndată mi s-a arătat o ceată de proroci, apostoli, mucenici şi alţi drepţi, care în mijloc aveau o femeie împodobită cu slavă dumnezeiască. Ea intră în cămara de nuntă şi se aşeză pe pat. Călăuzele mele îmi spuseră că acesta este Avva Teodor, care a fost învinuită în chip mincinos de păcatul curviei şi mai degrabă a îndurat să se chinuiască şapte ani, alungată din mănăstire, socotită a fi tatăl unui copil străin, primind să-l crească şi să-l hrănească, decât să arate că e femeie şi aşa să scape de ruşine şi de atâta rea-pătimire. . Văzând acestea, somnul mi s-a dus şi am început să-mi plâng păcatele”.
După ce le-a povestit visul, a mers îndată, aşa cum era, la chilia cuvioasei, împreună cu monahii. Intrând, o văzură moartă pe cea cu adevărat vie şi, stând împrejurul ei, vărsau lacrimi pe sfântul trup. Întâi-stătătorul, care trimise şi după monahii din mănăstirea Enaton, le arată unele părţi ale sfântului trup şi le zise: „Priviţi lucrul acesta nemaiîntâlnit! Vedeţi care îi era firea şi cu ce momeală l-a înşelat pe stăpânitorul întunericului!” Priveliştea i-a înmărmurit pe toţi. Apoi i-a cuprins şi frică mare, gândindu-se cu ce osteneli trebuie să se lupte cei robiţi de patimile trupeşti; iar fricii îi urmară lacrimile. Seara târziu, când cu greu s-au oprit din tânguiri, au cinstit cu psalmi şi cântări trupul acela dumnezeiesc, mult pătimitor, şi l-au îngropat.
Extras din "Everghetinos".
ATENŢIE !!!
CARTEA EVERGHETINOSUL (Vol. 1-4) O PUTEŢI CITI ONLINE GRATUIT ACCESÂND UNUL DIN URMĂTOARELE LINKURI:
EVERGHETINOSUL VOL. I - II:
ia800306.us.archive.org/5/items/Everghetinosul-VolumulI-ii/everghetinosul_vol_i_ii.pdf
EVERGHETINOSUL VOL. III - IV:
ia902707.us.archive.org/32/items/EverghetinosulVol.Iii-iv/everghetinosul_vol_iii_iv.pdf
Autorul acestei colecţii de cuvinte alese, anume Cuviosul Pavel cel numit "Everghetinos", a trăit în secolul al XI-lea, aproape de o mănăstire de călugări din Constantinopol; în cele din urmă, cuviosul va ctitori o mănăstire închinată Maicii Domnului, numită "Everghetissa" (Binefăcătoarea). Grec de origine, cuviosul a ajuns renumit pentru voluminoasa colecţie de cuvinte şi fapte duhovniceşti care poartă numele "Everghetinos".
Multumim! Doamne ajutã!
Obrigado
Slavă ție Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu
Doamne ajută
mult m am folosit de tot ce este scris de sf Siluan
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL DESPRE SFÂNTUL ACACHIE
(29 noiembrie)
Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: SMERENIA.
Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvîntul al patrulea cel pentru ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire, din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mînăstire un bătrîn trîndav şi foarte mînios.
Acesta, nu se ştie cum - zice Sfîntul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzîndu-l pe dînsul un stareţ, potrivit povestirii Sfîntului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dînsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".
Deci petrecea sub învăţătura bătrînului aceluia nemilostiv, răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrînul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: "Părinte, fratele Acachie a murit". Iar stareţul, auzind, a zis către dînsul: "Crede-mă, bătrînule, eu nu cred că a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oară: "Dacă nu mă crezi, vino şi vezi".
Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amîndoi, împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?"
Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfîntului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşîndu-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerînd de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicînd către părinţi "ucidere am făcut!"
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecîndu-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sînt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mînăstirii.
S-a întîmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfîntului trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a pus iarăşi în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfîntul şi zicea către dînsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mîndru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atîta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".
Deci, punîndu-l pe el iarăşi în mormîntul sfîntului, s-a dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Şi de atunci pînă acum se vede mormîntul deşert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie.
Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!
"Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui". Matei Cap 24, Vers 13.
SURSA: www.doxologia.ro/biblioteca/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-acachie
+Alexandru Tifiniuc Multumesc frumos !
SFÂNTUL IOAN SCĂRARUL DESPRE SFÂNTUL ACACHIE
(29 noiembrie)
Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: SMERENIA.
Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfîntul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvîntul al patrulea cel pentru ascultare -, din tînără vîrstă lepădîndu-se de lume, a alergat la o mînăstire, din Asia. Îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mînăstire un bătrîn trîndav şi foarte mînios.
Acesta, nu se ştie cum - zice Sfîntul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrîn, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dînsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.
Deci văzîndu-l pe dînsul un stareţ, potrivit povestirii Sfîntului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvîntul său. Văzîndu-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dînsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Cîştigat-ai vreo cunună?" Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.
Deci, cunoscînd stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dînsul: "Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi".
Deci petrecea sub învăţătura bătrînului aceluia nemilostiv, răbdînd unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărîte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor -, s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.
Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrînul Sfîntului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: "Părinte, fratele Acachie a murit". Iar stareţul, auzind, a zis către dînsul: "Crede-mă, bătrînule, eu nu cred că a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oară: "Dacă nu mă crezi, vino şi vezi".
Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amîndoi, împreună cu bătrînul fericitului nevoitor. Apoi, ajungînd la mormînt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătînd ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicînd: "N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvîrşitor al ascultării?"
Atunci bătrînul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfîntului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşîndu-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerînd de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormîntul sfîntului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicînd către părinţi "ucidere am făcut!"
Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecîndu-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sînt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.
Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mînăstire, avînd obicei să iasă la seceriş ca să-şi cîştige pîinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mînăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mînăstirii.
S-a întîmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzînd mormîntul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfîntul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormîntul lui şi a pus peste trupul sfîntului trupul fratelui celui mort.
Mergînd a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfîntul, lepădat afară. Deci el, luîndu-l, l-a pus iarăşi în mormîntul sfîntului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.
A doua zi, se judeca cu sfîntul şi zicea către dînsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdînd pentru dînsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mîndru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sînt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atîta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dînsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormînt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău".
Deci, punîndu-l pe el iarăşi în mormîntul sfîntului, s-a dus. Venind a doua zi la mormînt, a aflat pe fratele cel pus de dînsul zăcînd în mormîntul sfîntului, iar pe sfînt nu l-a aflat. Şi de atunci pînă acum se vede mormîntul deşert, avînd numirea: mormîntul Sfîntului Acachie.
Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pămînt pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pămînt!
"Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui". Matei Cap 24, Vers 13.
SURSA: www.doxologia.ro/biblioteca/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-acachie
🙏
DIN VIAŢA CUVIOASEI TEODORA
Mănăstirea în care Sfânta Teodora se nevoia în chip de bărbat aflându-se odată în lipsă de grâu, i s-a poruncit fericitei de către întâi-stătător să ia cămilele, să meargă în cetate şi să cumpere grâu pentru Părinţi. Iar dacă nu îi va fi cu putinţă să se întoarcă înainte de căderea serii, i s-a rânduit să tragă la mănăstirea Enaton şi acolo să lase cămilele să se odihnească.
Deci, pe când se întorcea din cetate, văzând că soarele e deja apus, s-a dus, după poruncă, la mănăstirea Enaton şi a cerut un loc de odihnă, pentru ea şi pentru cămile. Iar după ce i s-a îndeplinit rugămintea, s-a aşezat şi ea să se odihnească la picioarele cămilelor.
Acolo diavolul a stârnit poftă nebunească de desfrânare într-o tânără care stătea în mănăstire, fiind rudă cu unul dintre monahi. Crezând - din câte vedea - că fericita e bărbat, lăsând la o parte orice ruşine de pe chip şi din suflet, o îmbia să se culce cu ea. Văzu, însă, că Teodora nu-i dădea ascultare, ci prefera să se întindă de-a dreptul pe pământ, lângă cămile; şi pentru că nu putea să-şi stingă pofta nebunească, aceea se dădu pe sine unuia dintre cei care dormeau acolo, un călător care trăsese şi el la mănăstire.
Săvârşind păcatul, acela plecă în zori din mănăstire, iar mai apoi cuvioasa ajunse şi ea la propria mănăstire. Odată cu trecerea timpului începu să se vadă cum pântecele fetei se măreşte. Când fu luată la întrebări de rudele sale, de unde i se trage aceasta, ea spuse că monahul Teodor din mănăstirea Oktokaidekaton era cel care o necinstise. Călugării crezură îndată spuselor ei; căci vrăşmaşul, care urzea ispite fericitei, o învăţă pe fecioară ce să spună şi pe aceia să o creadă. Veniră, deci, cu strigăte şi larmă la mănăstirea în care se nevoia Sfânta, zicând: „Monahul vostru Teodor nu s-a cutremurat să făptuiască o asemenea ticăloşie”. Când stareţul o întrebă dacă săvârşise aşa faptă spurcată, Teodora răspunse că nu făcuse nimic vrednic de osândă. Atunci călugării se întoarseră la mănăstirea lor, însă când pruncul văzu lumina zilei, îl luară şi îl lepădară în curtea mănăstirii în care vieţuia Sfânta.
Ce s-a întâmplat mai apoi? Teodora, socotită a fi tatăl copilului, primeşte în tăcere hotărârea aceasta osânditoare şi e alungată din mănăstire împreună cu pruncul. Ajunge astfel să-i fie doică şi e silită să-l crească asemenea unei mame, hrănindu-l cu lapte de la oi, cerşind lână de la păstori ca să îi facă veşminte. Ce suflet ar putea primi o defăimare aşa grea? Cărei mâini nu i-ar fi greu să îndeplinească o slujire aşa împovărătoare?
Trecură astfel şapte ani, în care firea aceasta firavă se chinuia - o, ochi ai lui Dumnezeu care vedeţi totul! - învinuită defăimător şi mincinos, aruncată din mănăstire, ca astfel să acopere cu ruşine de bună voie lucrul josnic pe care îl făcuse cu vrerea ei. Dar, pe lângă toate celelalte, vai, în ce chip se hrănea! Ierburile sălbatice îi erau mâncare,iar băutură, ce putea să scoată din lac, sau mai bine spus lacrimile, care îi curgeau neîncetat din ochi; aşa încât se împlinea şi în privinţa ei cuvântul psalmului: Băutura mea cu plângerea o amestecam. (Ps. 101, 10)
Trupul îi era sleit şi neîngrijit; unghiile lungi, potrivite mai degrabă unor sălbăticiuni, părul îngălat şi stufos, semănând grozav cu un desiş de pădure; chipul i se înnegrise, bătut de săgeţile nemijlocite ale soarelui, ajungând să aibe înfăţişarea unei etiopiene, iar genele i se zbârciseră, din pricina ostenelii neîncetate a privegherii. Şi cu toate că se lupta din greu, cu o asemenea vieţuire, bătută nu numai de viforul văzduhului dar şi de al ispitelor, nu şi-a îngăduit câtuşi de puţin să se îndepărteze de mănăstire; ci îşi încropise o cocioabă în faţa porţilor, unde răbda cu bucurie să fie lepădată, după cuvântul proorocului: Am ales mai degrabă să fiu lepădat în casa Dumnezeului meu, decât să locuiesc în sălaşele păcătoşilor. (Ps. 83, 11)
Dar cine ar putea spune şi câte alte ispite îi adusese acolo [cel rău], chiar dacă nu a putut nicicum să o biruiască? Uneori vicleanul lua înfăţişarea bărbatului ei şi o învăluia cu cuvinte înşelătoare, rugându-o să vină înapoi acasă; dar ea îl făcea nevăzut cu semnul crucii şi cu rugăciunea. Altădată plăsmuia imaginea tuturor fiarelor din pustie venindu-i împotrivă; şi iarăşi destrăma cu rugăciunea nălucirile, precum fumul. Alteori părea că aduce mulţime de bărbaţi, care năvăleau asupra ei, o băteau cumplit şi o lăsau pe jumătate moartă din pricina loviturilor. Uneori îi arăta bucate de tot felul şi năluciri de aur mult, fără să poată nicicum să îi moleşească tăria. Văzând din toate acestea că nu-i de luptat cu ea şi de nebiruit, cel ce se laudă că va nimici pământul şi marea, acoperit de ruşine, se hotărî să înceteze a o război.
După ce trecură şapte ani, călugării din Lavra Enaton îl rugară pe întâi-stătătorul mănăstirii să o primească înapoi pe Sfântă şi să o treacă din nou în rândul cetei monahilor. Spuneau că suferise destulă pedeapsă - să stea şapte ani la poarta mănăstirii -, adăugând că aflaseră prin dumnezeiască arătare că de-acum i se iertase lui Teodor păcatul. Înduplecat de rugăminţile lor, stareţul a dezlegat-o pe Teodora de nedreapta osândă, apoi i-a poruncit să stea zăvorâtă într-o chilie izolată, fără să i se dea vreo ascultare în mănăstire.
Doi ani trecură astfel, în care Teodora se nevoia cu mai multă înfrânare şi cu rugăciuni mai fierbinţi. Apoi se făcu secetă aşa mare, încât în puţurile mănăstirii nu se vedea nici picătură de apă. Întâi-stătătorul, încredinţat - din câte auzise şi văzuse - că fericita se învrednicise de darul tămăduirii, trimise după dânsa şi îi porunci să coboare vasul într-un puţ şi să scoată apă. Deprinsă să se supună cuvintelor Părintelui, fără să stea pe gânduri ori să zăbovească, ea îndeplini porunca şi scoase îndată vasul plin cu apă. Atunci şi celelalte puţuri se arătară pline cu apă.
După puţine zile, luându-l într-o seară pe copil şi zăvorându-se în chilie, l-a povăţuit toată noaptea spre cele desăvârşite şi, în vreme ce încă îl sfătuia, şi-a dat bucuroasă duhul în mâinile lui Dumnezeu. Copilul a început îndată să o jelească, tânguindu-se şi umplând chilia de strigăte. Cei care se găseau prin apropiere, aflând de cele întâmplate, i-au vestit întâi-stătătorului; iar acesta, de cum a auzit, le-a povestit monahilor un vis pe care îl avuse. „Mi se părea, spuse, că văd doi bărbaţi, care mă ridicară în văzduh până la o înălţime nemăsurată. Acolo mi s-au arătat cete de îngeri şi un glas mi-a răsunat în auz: Apoi mi s-a înfăţişat un pat păzit de un înger şi o cămară de nuntă nespus de frumoasă. Râvnind mult să aflu ce este în cămara dinaintea mea şi pentru cine sunt pregătite acestea, îi întrebam pe însoţitori. Şi îndată mi s-a arătat o ceată de proroci, apostoli, mucenici şi alţi drepţi, care în mijloc aveau o femeie împodobită cu slavă dumnezeiască. Ea intră în cămara de nuntă şi se aşeză pe pat. Călăuzele mele îmi spuseră că acesta este Avva Teodor, care a fost învinuită în chip mincinos de păcatul curviei şi mai degrabă a îndurat să se chinuiască şapte ani, alungată din mănăstire, socotită a fi tatăl unui copil străin, primind să-l crească şi să-l hrănească, decât să arate că e femeie şi aşa să scape de ruşine şi de atâta rea-pătimire. . Văzând acestea, somnul mi s-a dus şi am început să-mi plâng păcatele”.
După ce le-a povestit visul, a mers îndată, aşa cum era, la chilia cuvioasei, împreună cu monahii. Intrând, o văzură moartă pe cea cu adevărat vie şi, stând împrejurul ei, vărsau lacrimi pe sfântul trup. Întâi-stătătorul, care trimise şi după monahii din mănăstirea Enaton, le arată unele părţi ale sfântului trup şi le zise: „Priviţi lucrul acesta nemaiîntâlnit! Vedeţi care îi era firea şi cu ce momeală l-a înşelat pe stăpânitorul întunericului!” Priveliştea i-a înmărmurit pe toţi. Apoi i-a cuprins şi frică mare, gândindu-se cu ce osteneli trebuie să se lupte cei robiţi de patimile trupeşti; iar fricii îi urmară lacrimile. Seara târziu, când cu greu s-au oprit din tânguiri, au cinstit cu psalmi şi cântări trupul acela dumnezeiesc, mult pătimitor, şi l-au îngropat.
Extras din "Everghetinos".
ATENŢIE !!!
CARTEA EVERGHETINOSUL (Vol. 1-4) O PUTEŢI CITI ONLINE GRATUIT ACCESÂND UNUL DIN URMĂTOARELE LINKURI:
EVERGHETINOSUL VOL. I - II:
ia800306.us.archive.org/5/items/Everghetinosul-VolumulI-ii/everghetinosul_vol_i_ii.pdf
EVERGHETINOSUL VOL. III - IV:
ia902707.us.archive.org/32/items/EverghetinosulVol.Iii-iv/everghetinosul_vol_iii_iv.pdf
Autorul acestei colecţii de cuvinte alese, anume Cuviosul Pavel cel numit "Everghetinos", a trăit în secolul al XI-lea, aproape de o mănăstire de călugări din Constantinopol; în cele din urmă, cuviosul va ctitori o mănăstire închinată Maicii Domnului, numită "Everghetissa" (Binefăcătoarea). Grec de origine, cuviosul a ajuns renumit pentru voluminoasa colecţie de cuvinte şi fapte duhovniceşti care poartă numele "Everghetinos".
Afișează mai puțin
RĂSPUNDE
cine lectureaza acest clip?
Daa părăsit trădat, aruncat de 20 de ani,copii familie distrusă în țara occidentului unde nu există credință, bisericile transformate...ce mai este iubirea..nimic..aici este Lgbd,o fac cu animale..aici nu se botează în Benelux...părinții sunt 1234..nu mamă și tată doar părinte 123456...așa trăiesc..daa ăsta este adevărul, mi-au luat viața...sunt deja mort de 1 an...😢😢
ce furmos! dar a cui este minunata voce?