Un vierme mic | Poezie audio pentru copii | Scrisă & recitată de Costache Ioanid |Înregistrare veche

Am găsit pe niște cd-uri poezii recitate, scrise de Costache Ioanid. Înregistrările sunt vechi, probabil de pe casete.
În înregistrarea asta, apare și cârtița.
Poezie recitată de autor!
Un vierme mic
Costache Ioanid
E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-și pune creionul între dinți.
"Şopârlele-s frumoase... şi-s repezi... şi-s cuminţi."
Uşor el dă o foaie. Şi alta... Şi-ncă una.
Apare papagalul... păunul şi păuna...
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un... dar stai!... afară... cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? - Mi-e frig... îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
- Dar cine eşti? Mi-e frică.
- Sunt mic... - Să-ntreb pe tata!
- Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
- Dar cine eşti? - Un vierme... - O, viermii nu
prea-mi plac.
- Dar eu sunt mic... o scamă... Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: - Noroc şi seară bună!
- Noroc... Dar unde-i ploaia? - A stat... Nu vezi că-i
lună?
Şi viermele cu-n hohot icni de râs pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
-Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
- O bufniţă? Mi-e frică! - Dar bufniţa e blândă...
- Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Ascuns să fii de mama, de tata... Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
O cârtiţă.. - Cum? Cine? - O cârtiţă bătrână..
- Da, eu..îţi place viaţa? Am să te iau de mână
şi-am să te învăţ să umbli cu gândul jos mereu
cu viaţa în ţărână şi nu spre Dumnezeu
să scurmi în întuneric... şi-acum, nu-ţi fie frică,
deschide bine uşa că vine-o vulpe mică
- Eu... Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
- Eu ştiu că vulpea strică... - Ce? - Viile... - Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
- Dar e păcat... - N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute...
Şi-acum... deschide-n lături, că vine... vine iute...
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!... încolăcimii sale!
- Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară !... Prea târziu...
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul mlădiu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!...
- Aşaa! sunt deznădejdea! Şi-acum... apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte... şi vine... vine... "Tată!"
Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
- Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost... vis...
*
"Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată.
"E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..."
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te-nvaţă să-ţi curmi viaţa sau să sfârşeşti cu crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.
Minciuna o e crimă! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: "Tată!"
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!