Secretul cheii de argint - Edgar Wallace

Toţi erau implicaţi în această afacere:
Dick Allenby, inventator şi moştenitor de drept, Jerry Dornford, filfizon şi mână spartă, Mike Hennessey, aventurier din lumea teatrului, Mary Lane, actriţă de mâna a doua; Leo Moran, bancher şi jucător la bursă; Horace Tom Tickler (care vai de el), era vârât până-n gât deşi habar n-avea.
Domnul Washington Wirth, care dădea petreceri şi îi plăcea să fie linguşit; bătrânul Hervey Lyne şi răbdătorul Binny, care îi împingea scaunul pe rotile, îi pregătea micul dejun, îi ţinea corespondenţa, şi… Surefoot Smith.
Iată însă că într-o zi, Binny, pasionat cititor al ziarelor care dezvăluiau cele mai odioase crime, se trezi în centrul atenţiei a milioane de cititori - frumoasă experienţă, n-am ce zice.
Petrecerile domnului Washington Wirth erau cât se poate de exclusiviste. Invitaţii erau aleşi cu grijă şi nu ar fi îndrăznit în nici un caz să strecoare vreun intrus, ei erau, după cum îi numise Mary Lane „o ciudată aventură”.
În ceea ce-o priveşte, reuşise să se infiltreze datorită robustului şi melancolicului Mike, pe care, de ce să n-o recunoaştem, îl cam plăcea. Oamenii îi ziceau „bietul Mike”, din cauza repetatelor sale falimente, dar această poreclă nu i se potrivea. Îl găsise între timp pe bogatul domn Washington Wirth, iubitor de teatru şi mână de aur pentru artişti.
Acesta era însă şi un om foarte misterios. Despre el se ştia că locuieşte în Midlands şi învârte afaceri în industrie. La Londra, adresa lui oficială era hotelul Kellner, dar nu dormise niciodată acolo. Secretara lui era permanent în legătură cu acest hotel şi-i rezerva telefonic apartamentul regal pentru o anumită zi, dar în seara acelei zile, când masa era pusă pentru douăzeci-treizeci de persoane, iar orchestra închiriată îşi acorda instrumentele, îşi făcu apariţia însuşi Washington Wirth, om îndesat, cu păr ca de cânepă şi ochelari cu rame groase. Răutăcioşii spuneau că poartă perucă, dar nimeni nu ştia care este adevărul.
Costumele îi veneau ca turnate şi nu se despărţea niciodată de mănuşile sale albe, din piele de viţel. Avea o voce de tenor, obişnuia să bată milităreşte din călcâie şi săruta mâinile doamnelor, obicei pe de-a-ntregul european.
Oaspeţii săi erau aleşi pe sprânceană. Selecţiona - sau, mai bine zis, Mike o făcea pentru el - doar trepăduşii universului teatral: coriste, actriţe din roluri secundare, una sau două cântăreţe obscure.
Odată, Mike îi sugerase o petrecere mai deosebită, dar domnul Wirth nici nu voise să audă:
- N-am nevoie de complicaţii! - a spus el.
Îi plăcea să fie adulat şi nu ducea niciodată lipsă de asta. Cheltuia cu dezinvoltură şi făcea cadouri foarte costisitoare. În schimb, sărăntocii luaţi sub aripa lui ocrotitoare îl copleşeau cu complimente.
Nu puteai da buzna la petrecerile domnului Washington Wirth; invitaţiile erau distribuite sub forma unei mici cocarde, de genul celei purtate de doamnele din loja regală, la Ascot, pe care era înscris numele persoanei invitate. În acest fel, domnul Washington Wirth împuşca doi iepuri dintr-un foc: pe de-o parte evita prezenţa unor oaspeţi nepoftiţi, iar, pe de altă parte, citind numele de pe cocarde, se putea adresa fiecărui invitat.
Mary Lane era perfect conştientă că nu fusese invitată pentru că ar fi avut nişte calităţi deosebite, ci dimpotrivă.
- Presupun că dacă aş fi fost cu adevărat o persoană importantă, nu aş mai fi fost invitată - spunea ea.
Mike zâmbi cu indulgenţă:
- Dar tu eşti importantă, Mary, eşti cea mai importantă persoană de aici, draga mea. Domnul Wirth a ţinut cu tot dinadinsul să te cunoască.
- Şi totuşi, care-i treaba cu acest om, până la urmă?
Mike dădu din cap.
- Este putred de bogat şi atâta tot! spuse el.
Ea izbucni în râs. Mary Lane era deosebit de atrăgătoare când râdea. Îşi dădu seama că Washington Wirth, în aparenţă preocupat de graţiile a două blonde, o privea cu coada ochiului.
- Dă multe petreceri, nu-i aşa? - întrebă fata. Domnul Allenby mi-a spus astăzi că acestea sunt de fapt ocazii prielnice pentru afaceri. Oricum cred că este plin de bani, fiindcă altfel nu şi-ar fi permis să ne finanţeze piesa. Serios, Mike, cred că pierdem foarte mult cu spectacolul de la Sheridan.
Mike Hennessey îşi scoase trabucul din gură şi se uită gânditor la scrumul cenuşiu.
- Nu pierd nimic, nici o grijă! - zise el.
Apoi, o întrebă deodată: