Maria se Teme de Întuneric

Maria, fetița care se temea de întuneric I Poveste despre curaj I Poveste despre prietenie
A fost odată o fetiță pe nume Maria, care locuia într-o casă mică la marginea unei păduri. Maria era o fetiță curajoasă în timpul zilei. Se juca prin grădină, alerga pe pajiștile pline de flori și căuta gâze interesante pe sub frunzele mari. Dar, odată ce soarele apunea și umbrele intrau în camera ei, Maria simțea cum inima începea să-i bată mai tare.
- Mama, pot să dorm cu lampa aprinsă? întreba Maria aproape în fiecare seară.
- Desigur, draga mea. Dar să știi că întunericul nu este de speriat. E doar o haină pe care noaptea o poartă ca să se odihnească pământul.
Maria dădea din cap, dar tot nu se simțea liniștită. Încă avea senzația că ceva ciudat se ascundea în colțurile întunecate ale camerei sale.
Într-o seară, pe când vântul adia ușor printre crengile copacilor, Maria auzi un zgomot ciudat la fereastră. Se ridică din pat și, cu inima strânsă privi spre geam. În jurul casei totul era întunecat și doar luna arunca o lumină palidă peste pajiște.
- Cine-i acolo? zise Maria.
Dar nimeni nu răspunse. Totuși, zgomotul se auzi din nou, ca un foșnet ușor.
Adunându-și curajul, Maria luă lanterna de pe noptieră și se apropie tiptil de fereastră. Deschise geamul și îndreptă lumina spre grădină. Deodată, ceva mic și pufos sări în fața ei!
- Ah! Doar un arici curios! exclamă Maria, râzând ușurată. Micuțul arici se plimba agale prin grădină, probabil căutând ceva de mâncare.
Însă, pe când Maria se pregătea să închidă geamul, văzu ceva și mai ciudat în depărtare: o lumină mică, care se mișca printre copaci.
- Oare ce-o fi? se întrebă ea, simțind un amestec de curiozitate și frică.
Cu lanterna în mână, Maria se strecură afară din casă. Păși atentă prin iarbă, iar vântul adia ușor, făcând crengile copacilor să foșnească ca niște uriași care șoptesc.
Luminița se apropia tot mai mult. Când, deodată, din spatele unui copac ieși... un licurici strălucitor!
- Ah, ce frumos ești! exclamă Maria, uitând total de frică.
Licuriciul zbură lin în jurul ei, iar apoi se așeză pe umărul fetiței. Îmbătată de frumusețea micului prieten, Maria zâmbi.
- Nu trebuie să mă mai tem de întuneric. Noaptea are propriile ei minuni, doar trebuie să le caut.
De atunci, Maria nu s-a mai temut de întuneric. A învățat că uneori, lucrurile care ne sperie pot deveni cele mai frumoase aventuri, dacă avem curajul să le privim cu ochi curioși.
Iar licuriciul? El venea în fiecare seară la fereastra Marei, ca să-i amintească că întunericul poate fi prietenos și plin de lumină.
Și astfel, povestea fetiței care se temea de întuneric s-a transformat într-o poveste despre curaj, prietenie și descoperirea frumuseții ascunse într-un colț al nopții.