Fii binecuvantat , Dacul Arsenie, pentru aceste ganduri transpuse in cuvinte : Te-am cunoscut dincolo de moarte. E cel mai mare regret alpin al meu. Ai fost absolut năucitoare. Solară şi crepusculară deopotrivă, dar mereu verticală. Fiinţă iradiantă, uimită şi pătrunsă infinit de delirul munţilor. Om rar, atât de rar. Felul în care ai plecat e sublim. Nu e groaznic, nu e nebun. Nici măcar o jertfă nu a fost. E împlinirea unui destin celest, a unei iubiri profunde, care nu se putea termina decât aşa. Pentru cine înţelege o astfel de taină. Iată că muntele nu te-a lăsat imediat în lumea cea măruntă de jos. Până la aceste rânduri, 7 zile de purgatoriu, în altarul Bucegilor. Timp în care ai stat singură în cosmosul tău iubit, cu nea, piatră, viscol, cer şi stele. Ţinută de un copăcel, pe unde nici caprele negre nu îndrăznesc, înghețată în universul care ţi-a încălzit inima mai mult decât orice altceva. Văzduhul tău existențial a fost puțin înțeles, tocmai fiindcă ai fost prea sus. E ceva mistic în toată povestea ta. Totul firul vieții tale alpine e natural, cursiv şi minunat. Tăios şi înalt, autentic, fără urmă de ipocrizie şi fard. Deşi ai lăsat în munte un rinichi şi o parte din creier, ai revenit cu fascinație la el. După ce ai început să vorbești şi să scrii greu, dar ai continuat să urci, ai devenit şi mai fabuloasă. Şi desigur, mai puțin înțeleasă. Mărturia vieții tale, tezaurizată într-un blog montan, nu mai are nevoie de filme sau alte forme de memorie. Iar crucea ta, de deasupra locului în care ţi-ai luat adio, e fără de asemănare. Mare, eroică şi simbolică, între munte şi cer. Acolo a fost şi ascensiunea incredibilă de salvare, în noapte, a celui care ţi-a fost cel mai loial camarad şi profesor: Titus Gonţea. Nu a fost să fie. Ar fi fost doar o amânare. Simplă dar exemplară, femeie dar mai puternică decât o legiune de bărbați, Silvique şi-a trăit cu bucurie viaţa şi exersat cu deplin curaj libertatea. Escalada sa continuă. În veşnicia munţilor.
Fii binecuvantat , Dacul Arsenie, pentru aceste ganduri transpuse in cuvinte :
Te-am cunoscut dincolo de moarte.
E cel mai mare regret alpin al meu.
Ai fost absolut năucitoare.
Solară şi crepusculară deopotrivă, dar mereu verticală.
Fiinţă iradiantă, uimită şi pătrunsă infinit de delirul munţilor.
Om rar, atât de rar.
Felul în care ai plecat e sublim.
Nu e groaznic, nu e nebun.
Nici măcar o jertfă nu a fost.
E împlinirea unui destin celest, a unei iubiri profunde, care nu se putea termina decât aşa.
Pentru cine înţelege o astfel de taină.
Iată că muntele nu te-a lăsat imediat în lumea cea măruntă de jos.
Până la aceste rânduri, 7 zile de purgatoriu, în altarul Bucegilor.
Timp în care ai stat singură în cosmosul tău iubit, cu nea, piatră, viscol, cer şi stele.
Ţinută de un copăcel, pe unde nici caprele negre nu îndrăznesc, înghețată în universul care ţi-a încălzit inima mai mult decât orice altceva.
Văzduhul tău existențial a fost puțin înțeles, tocmai fiindcă ai fost prea sus.
E ceva mistic în toată povestea ta.
Totul firul vieții tale alpine e natural, cursiv şi minunat.
Tăios şi înalt, autentic, fără urmă de ipocrizie şi fard.
Deşi ai lăsat în munte un rinichi şi o parte din creier, ai revenit cu fascinație la el.
După ce ai început să vorbești şi să scrii greu, dar ai continuat să urci, ai devenit şi mai fabuloasă.
Şi desigur, mai puțin înțeleasă.
Mărturia vieții tale, tezaurizată într-un blog montan, nu mai are nevoie de filme sau alte forme de memorie. Iar crucea ta, de deasupra locului în care ţi-ai luat adio, e fără de asemănare.
Mare, eroică şi simbolică, între munte şi cer.
Acolo a fost şi ascensiunea incredibilă de salvare, în noapte, a celui care ţi-a fost cel mai loial camarad şi profesor: Titus Gonţea.
Nu a fost să fie. Ar fi fost doar o amânare.
Simplă dar exemplară, femeie dar mai puternică decât o legiune de bărbați, Silvique şi-a trăit cu bucurie viaţa şi exersat cu deplin curaj libertatea.
Escalada sa continuă. În veşnicia munţilor.
Nil penna sed usus
🙏❤️❤️❤️!.