Ce zici te reprezinta melodia asta care aveti fete care faceti nunti anu 2025 pentru voi e melodia asta si pentru toti tiganii nostri si Romanii nostri va iubiimm ❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️
Ce se va întâmpla cu viata mea dacã pleci, draga mea? Voi trãi nemultumit în durere, Atunci ce faci cu mine plecat. Dacã plecarea ta este fortatã, este plictisitor, dur si amar pentru mine; La suspinele la lacrimi sã spunã si la fatã aratã limpede: Dar cinstea ta îmi este de dragã, încât mã silesc cu prudentã sã suport plecarea ta, care este o ranã gravã a inimi mele. Ce va fi... Mã doare foarte tare dacã pleci, cã nu te pot urma. De ce, Iubire, îmi desparti sufletul si spiritele de inima mea? Totusi, nu te pot contrazice, pentru cã stiu cã a merge este putere pentru tine: ratiunea mea, dorinta, atenueazã pânã si rana cea mare din inima mea. Ce va fi... Du-te, meritã: Îi spun lui Dumnezeu iar credinta pe care mi-ai dat-o este slujitorul tãu, si sã se întãreascã mereu în inima lui. Ce va fi...
Oh! îndreptã-te spre mine acum sã-mi milã de credinta mea curatã, ca sã se adunã în tine toate virtutile si frumusetile. Miscã-mi slujba, de atâtea ori vede pasii tãi sfinti, de atâtea ori se crede binecuvântat fãrã sã meargã în rai. Sã te mai miste frumusetea pe care ti-am adus cu râvnã atâtia ani, nu fãrã mare pagubã pentru mine. Oh! regretã-mã, dragã domnule. Dacã cerul te-a onorat cu o asemenea cinste, Ah! nu fii nerecunoscãtor; Cãci Frumusetea nu ti se dã, ca sã o pierzi degeaba. Nu-ti face griji, nu tine gânduri nepoliticoase în tine, pentru cã stii cã un zâmbet dulce de pe chipul tãu mã face sã-mi uit toatã furia. Atunci modestia ta îmi face si ea semn sa fiu cu totul plin de compasiune: Ah! Nu fi atât de despretuitor fatã de cei care îsi pãstreazã mereu dorintele în tine. Acea frunte vesela a ta, din care s-a luminat iubirea mea credincioasa, care acum ma face sa plang, O! lasã mânia care mã loveste pânã la moarte. Ochii aceia încântãtori, pe care dragostea îi izbeste mereu, Cu acele priviri dulci Mereu modeste si întârziate, Ah! sã fie milostivi de durerea care mã acru.
Care sarpe mic de aripi cautã un cântec al mortii prin doline, Care, vãzând sãgetile otrãvitoare, ar vrea sã trãiascã în altã parte Si ce este marinarul care printre valuri Cu adiere blândã Îsi cãlãuzeste barca prin asemenea necazuri Si apoi cu vânturi de miazãzi Rupe tãrmurile conflictuale din mare; Asa îmi vine acea zi plinã de angoasã Când iubirea m-a învãluit în cursa ascunsã, Ca sã mã facã atunci sã simt rãu vesnic. Vai, care nu m-a mai eliberat niciodatã de acel lant al iubirii Si înselãciunii, si nici nu ai mai dorit sã-mi dea libertate. Unde este praful Vino, umbrã rece, sau picteazã Ce trãiesti fãrã iubire? de ce ti-e fricã de ce fugi? Ce e în neregulã cu tine? de ce nu ai acum aceastã fricã din inima ta tremurândã? Trimite-mi înaintea ta, femeie crudã, cã sluga ta credincioasã, tremurândã, fãrã sânge, fãrã sânge zic, pentru cã însusi sângele lui si-a golit carnea lividã 1, Transpiratie rece si sânge amestecat transpira ca un om care lânceste în chin de moarte; Un câine se hrãneste cu piept, un sarpe cu inimã, Unul bea sângele, altul transpira oasele. Abia mi-a scris despre putin sânge de la mama lui dreaptã si îti cere doar o urnã unde sã se odihneascã si sã fie îngropatã cenusa lui, Scris cu aceastã epigramã slabã: Iubire pentru care am fost cândva o fiarã nocturnã, Praful m-a redus aici într-un nor orb. Furgonetã cu inimã, umbrã rece sau figurã pictatã pe perete Ce faci, trãind fãrã iubire? de ce ti-e fricã? De ce fugi? Ce e în neregulã cu tine? De ce nu ai acum aceastã fricã din inima ta tremurândã? Dã-mi înapoi robul tãu si fii în sigurantã, tempereazã-ti inima acum cã nu mai tremurã, si mutã-mi strigãtele si gemetele la milã, Îngãduie-i credinciosului tãu sã nu fie aspru. Opinie mutã, gând mut cã nimic nu valoreazã fãrã iubire, frumusetea este dulce si umanã; Cã cine este crud nu este bun cu nimic. Miluieste-mã, nu fi strãin, Sã nu-ti parã rãu sã ajuti robul tãu, Cãci, a trãit fãrã iubire este un lucru desar.
Iubire, dacã suspinele noastre te ajutã, Sã-i tin mereu pe credinciosi în rãzboi, Împotriva ei, care îmi deschide si închide inima, Aratã dovada finalã a puterii tale. Nu numai ceea ce aprobã legea dumneavoastrã. Iar cine se teme si venereazã cel mai mult pe pãmânt, Crud, îndreaptã si stânge sãgeata si arcul, Care gãseste mereu pieptul neînarmat. Nu existã milã dreaptã în care se strãduieste, Nici nu declarã rãzbunare, nici laudã cinstitã A celui care, învins, mãrturiseste si doreste sã slujeascã. Dacã, mãcar, puterea ta nu-i foloseste de nimic, slãbeste lanturile din inima mea obositã, ca sã pot fugi cu bucurie acolo unde mã cheamã altã femeie.
Stiu "Dragostea nu este lumea. Dragostea este ceea ce face ca rotatia sã fie acceptabilã". Mi-am tinut ochii atenti, admirând, Precum Cervetu tânjeste de obicei dupã imaginea lui în fântânã, ochii lui luminati de dragoste, actiunile lui, chipul si cuvintele lui si cântecul care fãcea cerul sã viseze la sine, acel zâmbet cu care eu Sunt multumit, Cine ar arde pietrele, Care face ca fiecare fiarã sã se îmblânzeascã prin aceastã pãdure Si sã stea apele curgãtoare. O, dacã as putea gãsi pasii pe care picioarele se miscã! Nu as fi gelos pe Glove. Pãru tremurãtor proaspãt, Unde 1 frumos picior gol i-a plãcut sã se scalde, sau cât de fericit esti; Si zboarã, plante ramificate care în acest salt alpin hrãnesc strãvechia rãdãcinã a umorului, printre care si singura mea Beatrice vine uneori! Ah, cât de mult te invidiez, fag înalt si muschi, cã ai fost vrednic de atâta bine! E plãcut sã te bucuri de aura care i-a întâmpinat versurile ceresti! Aura a primit frumoasele versuri si le-a pus în poala lui Dumnezeu, ca sã-l facã sã se bucure de tot paradisul. Aici florile, aici iarba smulsã, Aici trandafirii se învârt: potolesc acest aier cu râs dulce. Acolo este apa pe care o fac frumos pe Bagnole. Oh, unde sunt? Ce dulceata ma distruge? Cum am ajuns la o asemenea pace? Cine a fost escorta? Cu cine vorbesc sau argumentez? Unde este dulcea calm? Ce plãcere coplesitoare alungã sufletul? Cântecul meu sãlbatic în dragoste, Mergeti în sigurantã oriunde doriti; Din moment ce joia durerile tale sunt inversate.
Iatã privirea ta dumnezeiascã fatã de tine* Care în haine albe se aratã fericitã Si acum pare sã zicã: Credinta cere credintã. Prin urmare, pedeapsa tulbure se calmeazã; Vãd cã sãnãtatea ta este aproape; Dupã nor se vede soarele senin.
W Piatra a ramas pe pamant pentru vesnica amintire, patrie, a marii tale rude, Triumf, faima, onoare, nastere si glorie. Acesta este diamantul, sau mai degrabã piropul aprins, care este marea ta iubire, plebea oamenii de rând si poporul patrician. Ei bine, poti sã-ti lasi lacrimile de înmormântare si mai fericit ca niciodatã sã ridici capul, vesel si fericit sub mantia neagrã; Întrucât atâta comoarã mai rãmâne pentru tine, O astfel de pretioasã bijuterie corucãtoare, Ca sã-ti arate gloria vãditã. El respectã deja toate legile, Pacea, credinta, sufletul, concordia si dreptatea, surorile toate iubite de el. Mândria în zbor în centrul prãpastiei abisului infernal al furiei si indignãrii; Discordie, invidie, casã de rãutate; toate aruncate în înpãrãtia tãtarului, Fiica ale noptii, unde vorbesc Acheron bãtrânul mereu plin de mânie; Sfintele virtuti cãtre muntele slãvit Îngrãdit împreunã una câte una De piatrã în jurul izvorului tãu limpid. Averea împodobitã cu un asemenea bãrbat Iar latabunda parcã se laude si râde Sã fie nici o reginã ca ea. Frumoasa Florentia se increde in sine Si se da in bratele tale, alma coloana lui Alcide unde raiul se increde iar: Si vine veselã într-o fustã întunecatã De dragul tatãlui tãu si-ti dã greutatea pe pe care aceastã femeie stelarã o tine în mânã.
Progne si sora ei veche s-au întors, pentru ca fiecare vale sã rãspundã la sunetul lor, Si multi altii care dintre cei dragi pleacã Îsi încearcã truda lor dulce obisnuitã. Umbra, care odatã pãrea densã si ostilã, face malurile cândva plãcute si vesele, Si zefirul infuzeazã aerul mai dulce, Benigno este Pohoebus în sezonul aprica. Astfel fiecare versant este strãlucitor de iarbã si flori, unde cu sunetul sãu fiecare pãstor îsi face plãcere turma lui împodobitã, care deja pãrea obositã. Prin pãduri verzi fiecare fiarã sãlbaticã îsi ispiteste cu bucurie jucãus flãcãrile*; Dar pentru mine, fiecare zonã ruralã este albã.
Sfântã fecioarã imacula Iubire de iubire adevãratã, Care a nãscut pe împãratul care domneste în ceruri, Carearea creatorul în lumea ta de talamus "; Fecioarã strãlucitoare, Numai pentru tine simtim cât de bine este pe lume: Tu esti o mângâiere bunã celor necãjiti, Si esti vânt si port corabiei noastre. O, coloanã fermã de sincerã smerenie, De caritate acoperitã, Adãpost al milei, blândã Madona, Prin care drumul deschis se vede pânã la cer; Ajutã-i pe cei sãraci care sunt printre lupi si miei. Iar vrãjmasul nelinistit care ne rãtãceste crede cã ne devoreazã, dacã nu ne ajuti, dragã Maria.
Mi se pare cã degeaba, vechi fiind, Vei zice, Plângând de starea ta: Cu cât mai bine ar fi fost sã faci favoarea altora decât sã rãmâi atât de trufas. Ah, de ce nu mai eram prieten cu servitorul meu? Am gresit si sunt fortat sã spun asta. Acum o stiu degeaba în acea primãvarã Floarea ei s-a pierdut în mine, iar aceastã vârstã a mea, acum plinã de trudã, a ajuns la searã. Mãsurati-vã viata. Vezi cã suntem O umbrã care dispare, iar timpul zboarã Si tineretea nu se mai întoarce. Nu crede în frumusete, cãci suntem sticlã, Ci bucurã-te si nu mai sta, cã esti singur Acel dulce bine pe care îl cinstesc si îl iubesc.
Binecuvântatã este ziua si ciasul si am fost întepat de lucea ta iubire, doamnã. Nu am invidie pe niciun om pe lume, Nu am invidie pe zeii înalti din ceruri, De când sunt în favoarea ta, suflete, De vreme ce mi-ai dãruit cu totul, într-adevãr, multumit în foc as muri Vãzându-ti fata frumoasã acolo sus. Binecuvântatã sã fie ziua... Si lumea nu are om mai fericit de cât mine, Si lumea nu are om mai fericit decât mine. Sunt ca fenixul dintre pãsãri, sunt ca o corabie atinsã de un vânt bun. Simt cã desfac totul cu dulceatã, când mã gândesc la ea care mi-a întepat inima. Binecuvântatã este ziua... Când mã gândesc la acei ochi, la acel chip frumos de care m-a învrednicit domnul meu, sufletul zboarã în paradis si inima vrea sã scape din piept. Asa cã Îi multumesc Iubirii de o mie de ori care m-a restaurat atât de bine într-o clipã. Binecuvântatã sã fie ziua... Iubire, într-o clipã m-ai împrospãtat Din slujire atât de îndelungatã, din orice ostenealã M-ai fãcut dumnezeu din om ticãlos: De aceea se cuvine sã binecuvintez numele tãu frumos si cu voce tare; vocile spun --- Binecuvântatã sã fie Iubirea care mi-a întepat inima. --- Binecuvântatã este ziua...
Cel pe care multimea rãtãcitoare îl numeste Iubire este o dulce nebunie pentru cei care o percep mai acut: Un titlu atât de frumos de Iubire i-a dat lumea unei urgii oarbe, unui rãu vesel. Ah, cât de nenorocit este bãrbatul, care îsi schimbã voia Pentru femeie sau rãu, pentru ea se bucurã sau se întristeazã! Si cine dragul ei se dezlipeste de libertate Sau crede în privirile si cuvintele ei! Cãci totdeauna e mai usoarã decât o frunzã în vânt, Si de o mie de ori pe zi vrea si nu vrea: Urmeazã pe cel ce fuge, se ascunde de cel ce o vrea; Si vine si pleacã, ca valurile de tãrm. O tânãrã pare cu adevãrat Aproape sub o mare frumoasã o stâncã ascutitã, Sau printre flori un sarpe tânãr Tocmai iesit din stânca veche. Ah, ce trist este printre cei mai nenorociti Cel care poate suferi mândria aprigã a unei femei! Cãci cu cât chipul ei este mai frumos, cu atât mai multã înselãciune ascunde în sânul ei înselãtor. Cu ei Iubirea prinde ochii tãi de tinerete, furând de la tine orice gând bãrbãtesc: Si precum cineva dintr-o datã se înghesuie de momeala dulce, Nu-i pasã niciodatã de propria-i libertate: Dar, de parcã Lethe ar amesteca Iubirea cu tine, Îti uiti repede înaltul. natura, nici atunci gândul viril nu rãsare în tine, încât sã te dezbrace de propria ta valoare. Cu cât mai dulce, cu cât mai sigur este sã urmãresti fiarele fugare în urmãrile Printre pãdurile strãvechi din afara santului sau zidului, Si spioneazã-le bârlogurile pentru o lungã perioadã de timp!
El stã ca un nebun, si inima îi îngheatã, si sângele îi îngheatã în vene: El stã ca o marmurã fixã, si totusi o contemplã pe când ea pleacã si nu se gândeste la durerile ei; Lãudându-se în sine însusi mersul celest dulce si evantaiul rochiei îngeresti. Si se pare cã inima pieptului i se sfâsie, Si cã drumul sufletului îi fuge din trup, Si cã ca gerul dinaintea soarelui se mistuie si se mistuie în lacrimi: Se simte deja a fi unul din ceilalti iubiti Si vorbesc ca oricine filã de iubire sã-l suge. Acum se teme sã o urmeze, acum tânjeste: Aici dragostea îl trage, de acolo rusinea îl duce înapoi. Unde sunt acum, Iulius, sentintele grave, cuvintele si preceptele mãrete, cu care i-ai chinuit pe nenorociti? De ce nu-ti place si tie la vânãtoare? Acum, iatã, o femeie în mânã tine cheile tuturor dorintelor tale si tuturor gândurilor tale dulci închise în ea însãsi, nenorocitã: Vezi cine esti acum, cine ai fost acum o clipã. Înainte sã fii vânãtor de fiare sãlbatice; O fiarã mai frumoasã te-a încurcat acum în legãturile ei: Odinioarã ai fost al tãu, acum esti fãcut din Dragoste: Acum esti legat si cândva erai liber. Unde este libertatea ta? Unde este miezul tãu? Dragostea si o femeie ti-au fost luate. Ah, cât de putin ar trebui sã creadã în sine! Cãci Iubirea are legea asupra virtutii si norocului. Noaptea care ne ascunde lucrurile S-a întors umbritã de mantie înstelatã: Iar privighetoarea sub ramurile iubite Cântarea a repetat bocetul strãvechi; Dar numai Echo rãspunde la plângerile sale,
Munti, vãi pesteri si dealuri Pline de flori, ramuri si iarbã, Peisaj verde, pãduri umbroase si dese; Vârfurile dealurilor, care sunt di ce mai moi, îmi fac durerea amarã, chinuindu-mi ochii nebulosi si întunecati; Râul, care pare sã-mi cunoascã durerea nemiloasã plânge cu mine atât de dulce; Augel, sã ne însoteascã Unde Iubirea se întrsteazã cu noi cântând; Zâne, nimfe are si vânturi; ascultã sunetul plângerilor mele triste. Deja de sapte si sapte ori zorii frumoase si-a arãtat fruntea înconjuratã de pietre pretioase orientale; Delia a adunat deja coroanele, în timp ce fratele ei thetis locuieste în interiorul fāntânii mari; De vreme ce muntele mândru nu a marcat piciorul alb al acelei femei trufase, care transformã în dulce primãvarã ceea ce atinge, umbrã sau verde. Aici o floare, aici iarba creste Din ochii ei frumosi si apoi se hrãneste cu ai mei Pascesi a lacrimilor mele Fiecare frunzã fericitã, Si pleacã cel mai mândru rãu din verde. Vai, de ce ne este atât de interzis acel chip care linisteste cerul când este cel mai întristat? O, dacã n-a vãzut-o nimeni Jos prin vãile umbroase Alergând dintre iubiri verzi, Sã tes ghirlande, Florile albe si rosii, albastrii si galbenele, mã rog sã mã înveti; Dacã el este cel care domneste în aceste pãduri milã. Dragã, aici o vom vedea odihnindu-se cu umilintã sub frunzisul proaspãt al fagului bãtrân. Tremur la amintire. Vai, ce dulci valurile le-au fãcut pãrul frumos de aur împrãstiat în vânt! Cum am înghetat, ce am simtit, Când un nor de flori am vãzut râzând în jur ( O zi binecuvântatã!) Si pântecele iubitor plin de trandafiri! Îi înfãtisati purtarea divinã, Iubire, pentru cã mi-e fricã de el.
Intrare în sigurantã a lui Venus si a Iubirii: Tu singur ai împãrãtia versurilor dragostei; Dragostea vine adesea sã cânte cu tine: si coborându-si tolba de pe umeri, el încearcã coardele frumoasei tale lire. Cipru viseazã un munte încântãtor Care vede cele sapte coarne ale marelui Nil Prima înrosire a zarelui, Unde piciorul muritor nu se poate odihni. În jug un deal verde îsi ridicã capul; Sub ea stã o pajiste fericitã "; Si în timp ce se joacã printre flori, adiere lascive Face iarba sã tremure dulce Un zid de aur încununeazã malurile îndepãrtate Cu o vale umbroasã de arbusti curati, Unde pe ramuri printre frunze noi, Dulcile lor pãsãri îsi cântã dragostea. Se aude un murmur plãcut al valurilor, Care formeazã douã pâraie proaspete si limpezi revarsând dulce cu licoare amarã, Unde Iubirea înarmeazã aurul sãgetilor lui. Nici gerul fraged sau zãpada proaspãtã nu albeste vreodatã frunzisul grãdinii vesnice: iarna îngheatã nu îndrãzneste sã intre acolo; Fãrã vânt sau iarbã sau arbusti cauciucuri*: Acolo anii nu-si întorc caietul*; Dar o primãvarã fericitã nu dã gres, Care-si etaleazã în adiere pãrul blond si cret Si leagã o mie de flori într-o ghirlandã. De-a lungul malurilor sunt fratii lui Cupidon, Care singuri sunt obisnuiti sã loveascã Pe necunoscutul obisnuit, Cu glasuri puternice si strigãte de copil ascutându-si sãgetile la înãltime. Pleasure and Danger
O, jupiter mânios în vedere mai crudã, Bine ai venit la umbra sfintei tale tulpini Glasul smerit, tremurând si înfricosat; O, cauza sau sfârsitul tuturor dorintelor mele, care trãiesc numai din parfumul frunzelor tale, Ah, va fi vreodatã cã cu note mai înalte, Dacã averea nu se opune voii mele, Duhul mãdularelor, care ti-au fost devorati din soarte chiar din leagãn, Va rãsuna de la Numidi la Bootez, De la Indi la marea cã' cerul nostru se întunecã Si, asezându-ti cuibul în lemnul tãu fericit, din pasãre rãgusitã devii o lebãdã albã? Dar, în timp ce eu tremur si tânjesc dupã înalta întreprindere Si cãrãrile spre dorinta mea sunt tãiate, Sã cântãm despre slãvitul tãu frate, Care face un nou trofeu de slavã Sângele curat al celui de-al doilea ram": sudoare în praful acesta eu. Acum miscã mai întâi versurile mele, Iubire, care ridicã fiecare inimã ticãloasã la zbor înalt. Si dacã aici deasupra adevãrul rãsunã, Cã fiica Ledei, o, sfânt Ahile, Dupã ce ai lãsat trupul tãu în mormânt, Sã te mai aprindã cu scântei amoroase; Lasã-ti cea mai mare trâmbitã sã tacã putin ca sã pot suna prin orasele romanesti si sã-ti temperezi lira pentru cântece noi, în timp ce eu cânt despre dragostea lui Julio si a armelor lui. În vremea minunatã a vârstei sale verzi, Încã vãrsând prima floare pe chip, Si de vreme ce chipesul Iulius nu experimentase încã Dulcile griji amare pe care le dã Iubirea, El a trãit fericit în pace si libertate.
Aproape de soare era la cel de-al doilea ospiciu, Când Dragostea m-a miscat sã te vãd, Inima Mea tristã asteaptã ajutor, Care a îndurat prea multã torturã din cauza dragostei. Dar averea mea rea si mândru ospiciu Mi-a luat sufletul drept si pentru atâtea ore nu mi-a fost de folos sã astept, încât durerea aproape cã m-a împins la moartea mea supremã. Si când spiritul obosit îi ajunsese deja pe buze, Speranta s-a dus în întâmpinarea lui si i-a spus: Opreste-te, mânie va fi înviorarea ta. Doar asta m-a ajutat de la ultimul pas Dar aminteste-ti în cine m-a pus steaua mea, aproape cã mor din nou.
În mijlocul unei vãi este un crâng Cu o fântânã plinã de desfãtare. Din acest izvor se ridicã ape atât de dulci, încât cine o gustã o vreme nu mai cere nimic altceva: am fost vrednic sã-l gust, si mi-a plãcut atât de mult, încât nu-mi mai vine în minte; pentru cã, dupã credinta mea, Aceastã dulceatã întrece orice alte dulce, Pentru cei alesi pentru atâta bine. În mijlocul unei vãi... Nu vreau sã te învãt unde e, ca sã nu se ducã vreun animal brut pe-acolo: îmi arãt cu plãcere calea, asa cã cine vrea sã meargã acolo înainteazã treptele. . Oricine nu vrea sã facã o anumitã cãlãtorie ar trebui sã meargã pe douã cãi cãtre aceastã sursã. În mijlocul unei vãi... Urci pe un munte oarecare Care aproape cã pare plin de zãpadã albã: Te treci drept spre izvor de fiecare parte o movilã plãcutã, Si în mijlocul lor un sân vag si dulce Care. umbreste atât frumosul deal. În mijlocul unei vãi... Continuând poteca din mânã în mânã Treci printr-o movilã vagã O pantã atât de blândã, încât pare planã, iar dealul este curat si unit si frumos: Apoi douã vãi se ascund a' piciorul lui, Si în mijlocul acestuia este locul despre care ti-am spus. În mijlocul unei vãi...
Cunosc marea dorinta care iti chinuie inima, iubita: poate intr-o zi vei fi fericit cu atâta dragoste. Îti cunosc bine dorinta, stiu cã sunt iubit de tine: atâta durere si atâta durere vor fi bine rãsplãtite. Nu esti de folos unei femei nerecunoscãtoare: am testat puterea iubirii: nu m-am nãscut dintr-o coajã, si eu sunt din carne si oase. Stiu... Nu pierzi vremea degeaba, O sa atingi bine intr-o zi portul: Va fi mult timp sa-ti ajute. Nu vei fi nedreptãtit, Cãci se cuvine sã-i iubesti pe cei ce iubesc Si sã rãspunzi celor ce cheamã: Fii ferm si nãdãjduieste în Dumnezeu Îl cunosc... Cui sã-i dau aceastã iubire decât iubitului? Pentru cã dacã este ferm si constant, El l-a cumpãrat cu pretul lui. Rãmâi ascuns asa si reuseste-ti râsul. Unele pãsãri vor cãdea în plasa, iubitului meu. Stiu... Nu-ti face griji dacã astepti; Pentru cã nu sunt, iubitã, cioara, Când vremea este potrivitã, stiu sã mã întorc; Nici nu sunt o furnicã din rowan. Nu este adevãrat cã Iubirea este oarbã, dimpotrivã, vede chiar în inimi: nu va dori ca aceste flori sã fie vreodatã sãrutate. Stiu...
Dacã marele Tunetor si-ar fi pierdut fulgerele de foc si sãgetile sale, Dragostea ar fi strãpuns atât de multe dintre ele prin inima mea, încât numai eu le-as putea restaura. Iar dacã Neptun ar fi lipsit de mãrile largi care se întind pe uscat, as vãrsa atâtea lacrimi, încât cu mai multã bãuturã ar fi putut recuceri mãri noi. Iar dacã Vulcan ar pierde focurile aprinse, as fi în stare sã dau fierarului marelui zeu Focurile inimii mele amare si arzãtoare. Si dacã Eulo ar fi lipsit de împãrãtia lui, vânturile i-ar da Putere cu suspinele mele. În aceastã stare pentru tine, femeie, trãiesc. Lângã soarele alerga sã vadã ospiciu, inima Iubirii era plinã
Este adevãrat cã aduc dragoste marii tale frumuseti; Dar încã mai am o dorintã mai mare sã mã uit la onoarea ta. E adevãrat, femeie, cã ard; Dar în rest, nu mã uit la tine. Si sunt anumite cicade care o pregãteste fãrã sare si te tin mereu în logie: toate sunt popon de la Giogia, cu o piele si o singurã aromã. El este adevãrat... Acestea sunt anumite lumânãri frumoase care au mai mult vânt decât o minge: Pline de arcuri si spãrturi Sunt ca o omida si nu fluture, Cu banda pe umãr, Tot drumul în mop si în piept, Întotdeauna în brate si înfruntându-se, Si uneori mirosind floarea. El este adevãrat... Tinei sau mai degrabã tineri, Nimeni nu stie la ce pescuiesc. Ei merg cu ochii holbati, Hoinãrind ca nebunii. Pot sã vã spun cã e misto cu cei care nu sunt sãlbatici: Si nu stiu sã iasã din practicã. Apoi au scandat despre ea. El este adevãrat... Sunt îndrãgostit de mine, Si culoarea mea mãrturiseste: Dar cine m-a legat de el stie cã-mi vede inima. Ei bine, sunt cei care cred astfel, pentru cã acum mã uit la acesta, acum la acela: Dar mereu am un ochi secret pe acesta care îmi arde inima. El este adevãrat... Pãi te implor, femeie dragã, Pãi cu ochiul cinstit si linistit Nu vreau sã fiu zgârcit cu privirea blândã Sau un zâmbet discret, Care deocamdatã mã bucurã: Si voi fi mereu intentionat. uitã-te la onoarea ta. El este adevãrat...
Vreau doar sã vã spun (Ah, ascultati, femeile mele) despre unele dintre marile voastre nebunii: Dar încercati sã iertati. Dacã ai fi mai discret în privinta dragostei, ai fi mult mai fericit chiar dacã ti-ar salva onoarea. Nu vrei un iubit, nu-l tine niciodatã la pilon: pentru cã pânã la urmã cel rãutãcios trebuie sã-si dezvãluie durerile. Si eu te vreau... Cand vede ca ii astupi urechile, striga cu voce tare; Pentru cã nu poate acoperi nãut Care provoacã o mie de morti în fiecare zi. Ar trebui sã ai grijã sã desfãsori si sã desfaci nodul, sã arãti timpul si modul în care pot sã-ti vorbesc putin. Te vreau doar... Atunci când esti într-un punct strâmt, comandã cum si când, fãrã sã faci atâtea flirturi, fãrã a fi nevoie sã pui ban. Atunci nu trebuie sã atingeti picioarele sau mâinile oamenilor. Clopotelul poate fi fãcut manual dintr-o singurã miscare. Te mai vreau... Mai sunt niste resurse de pus la loc Dacã ai fi suspicios, oricine stie sã citeascã ar putea face multe lucruri cu litere. Însã sunt anumiti smucitori cãrora le este fricã de fantomã, care mã face nerãbdãtor sã-i vãd, nãscuti tocmai pentru a se învârte. Si eu te vreau... O femeie care este bunã stie sã priveascã bine O invit: când este ieftinã si ticãlositã, nu stie niciodatã sã ia de partea; Atunci îsi muscã degetul în zadar, Când pielea s-a zgârcit. Asa cã, în timp ce esti frumoasã, hai sã asteptãm sã triumfãm. si eu te vreau...
Moartea, pentru a lua cel mai boga tezau care se afla sub cer, a dezlegat superb un laur atât de faimos si pretios. Ei bine, între toti muritorii a ales floarea, Sã aducã înapoi cele mai cinstite si mai sublime pradã care au existat vreodatã pe pãmânt; Si nu s-a gândit sã plece în lacrimi si dureri Orasul lui îndurerat, pentru asta Cine în rai culege roade bune din bunãtatea lui: Cãci poate din milã cutitul aspru Arla a pus înapoi sau secera ascutitã Sã ne facã mereu crud mãcel. Dar ce viatã a fost vreodatã atât de onorat? Ce urmas glorios împodobit si sincer? De unde se hrãneste si se naste fiecare virtute? Fiecare limbã, fiecare talent, fiecare stil lipseste Sã-si cânte laudele fãrã de sfârsit, Unde fiecare tubã rezonatã este obositã. Toate gratiile nemuritoare si divine Întotdeauna în interiorul acelui cufãr Ferno hotel De o mie de arte si discipline infinite; Din tara lui o iubire si un guvern de caritate de un zel inestimabil, care au fãcut numele sãu vesnic. În timp ce lumea va fi durabilã pentru animale, în timp ce stelele cerului vor strãluci, atât de multã faimã inviolabilã va dura. Mai devreme râurile se vor întoarce la izvoare; Mai întâi valurile vor lipsi de Egee sãrat si de peste, iar cãprioarele vor pãsuna în aer:
Pãstorita se trezeste la timp, ducând caprele sã se hrãneascã Fora fora Trãdãtorul Cu ochii ei frumosi mã îndrãgostesc de ea si fac miezul noptii sã parã zi. Pol iese la plimbare la fântânã Cãlcând în picioare ierburile fragede, o, fragede, galante si frumoase, Sermolin proaspãt, miruri proaspete; Si pântecele este plin de trandafiri si violete: Apoi îsi întinde bratele si îsi spalã chipul frumos, mâna, piciorul pieptul curat, Pieptul curat Cu mare încântare", ......... cu o înfãtisare albã, Râzând pe la tarã. Si uneori cântã un cântec, Cã oile si mieii danseazã: Si mieii fac schimburi, Deci caprele cu iezii; Si toatã lumea concureazã oh dansurile lor. Si uneori pe o poianã verde tesem ghirlande de flori frumoase; O de flori frumoase, de culorile frumoase: Deci nimfele cu pãstori; Si toatã lumea învatã de la ciobanã. Apoi seara se întoarce in camera ei, cu biciul in mana, pielea si desculta: pielea desculta. Râde si sare la fiecare salt. Asa îsi petrece timpul pãstorita.
El a încãlcat orice lege si a pus la loc evlavia: Pofta a intrat în inimile lor si acea furie pe care nenorocitii o numesc iubire. În felul acesta tineretul trufas si îndrãgostitii sfinti; Ca uneori cel care se simte bucuros nu stie sã dea crezare strigãtelor altora. Dar un nenorocit, ai cãrui nervi au fost mistuiti de flãcãrile aprinse, a strigat cãtre cer: - Fie ca doar mânia sã te miste, Iubire, pe care omul acesta mãcar sã-l creadã pentru dovadã! Nici Cupidon nu era surd la plânsul evlavios; Si a început, râzând cu cruzime: Deci eu nu sunt Dumnezeu? Deci focul Meu cu care luminez întreaga lume este deja stins? Si eu l-am fãcut pe Jupiter sã urlã printre turmã, eu Phoebus m-am dus plângând dupã Daphne Am trãit pe Pluto din scaunele infernale: Si cine nu se supune legii mele? Fac tigrul sã-si piardã mânia, leul rãcnetul aprig, balaurul Fluierul. Si cine este acolo care are o gurã atât de sigurã încât sã poatã Fugi de vâscul meu tenace? Sau, ca un om mândru sã mã pretuiascã atât de josnic încât sunt în mare pericol sã nu fiu zeu? Acum sã vedem dacã nenorocitul pe care Iubirea îl mustrã se poate proteja cu doi ochi frumosi. 25+ Zefirul împodobesc deja muntii cu flori frumoase: Rândunica obositã rãtãcitoare se întorsese deja la cuibul ei: Pãdurea din jur rãsuna Dulce la ceasul diminetii: Si albina ingenioasã se ducea acum pradã la prima luminã a zorilor altã floare.
Deja nu sunt, cãci ti se pare, Doamna mea, asemenea jucãrii: Ei stiu cã ne pãcãliti Si vreti golful de la toatã lumea. Deja credeam cã sunt cuco-ul, stiu cã te-am tinut în veselie: Dar în curând m-ai alungat cu rânjetele, gesturile si încuviintarile tale. Chiar si din durere mi-am revenit curând Si sunt în sigurantã ca un gândac. Si eu stiu sã plivim ramura, desi poate nu ti se pare. Deja nu sunt... Soliciti râsul, Si cu fluierul îi ademenesti pe fiecare: Ai trage într-un cintez. Dar acum ne astepti degeaba. Cu cât, Dumnezeule, bufnite, cu atât mai mult decât oricine este o bufnitã. Cheta; si nu lãsati sã fie evident. Deja nu sunt... Toti acesti pesti noi Au un pic de batjocurã; Si totusi îmi cer sã vãrs pielea pungii: Dar dacã l-as scutura putin, ar iesi atâtea chestii încât toatã lumea ar observa atunci si e mai bine dacã nu se împerecheazã. Deja nu sunt... De fapt, doamnã, sã vorbesc limpede: Îti tânjesti prea mult dupã toatã lumea, Fãrã sã faci nicio diferentã Dacã e alb sau verde sau maro: M-ai face sã-mi iau una (Si as fi foarte bine), La aceasta 'altii spun lui dumnezeu; Si ai avea ghinion. Ei deja nu sunt...
Dar, asa cum un sarpe mic obisnuieste sã rãtãceascã în tãcere prin iarbã sau un peste sub valuri, tot asa spiritele arzãtoare aleargã prin oase si sânge si focul creste. Dar Venus, de îndatã ce curierii sãi promit au plecat, a trecut la alte gânduri. A numit-o pe Pasithea mireasa Somnului, Pasithea sorã a harurilor, Pasithea care este mai iubitoare decât ceilalti, Cea mai frumoasã dintre toate; Iar Movi a spus, o nimfã gratioasã, Gãseste-ti sotul iute si zvelt: Fã-o sã arate frumosului lulius o asemenea imagine, Care sã-l facã sã se înfãtiseze pe câmpul minunat. El i-a spus deci; si deja nimfa prudentã Correa suspendatã prin vãzduhul senin: Aripile ei îl poartã linistit fãrã nici un vuiet, Si-l regãseste în mai putin timp decât fulgerã. El a însotit carul noptii si a umplut aerul în jur cu Vise de diferite forme si purtãri ciudate, Si a linistit râurile si vânturile. Când nimfa s-a arãtat ochilor sãi mormânti, Cu sclipire de zâmbet ea i-a deschis: Fiecare nor din ochii ei a dispãrut, Cã puterea razei nu a putut îndura. Fiecare dintre Vise, în interiorul mãstilor lor s-a apropiat de El si si-a dezvãluit fetele Dar când Morpheus i-a ales împreunã cu ceilalti, a cerut ajutor lui Slep si apoi si i-a trezit repede. Apoi s-a dezvãluit si i-a avertizat repede despre ce era necesar si a plecat fãrã odihnã. Abia îsi ridica sprânceana înaltã, pentru cã îi era deja destul de somnoros.
Va fi al ta, mamã si al fiului tãu Iubire:Asa vor cânta mereu versuri si lire Sãgetile, flãcãrile, arcuite si tolbele. Apoi a devenit mai veselã în înfãtisarea ei. O splendoare vermilionatã a fulgerat în jurul ei, suficient pentru a face ca o piatrã sã divine un iubit, Marte. si-i arde în pleoape o asemenea flacãrã, Precum o face frumosul zori de flãcãri: Atunci fiul se lipeste de sânul ei, Si, atingându-i cu mâinile pletele blonde, El o iubeste pe toti si cu bucurie îi rãspunde. Foarte mult, fiule frumos, dorinta ta îmi face plãcere, ca slava noastrã sã-si întindã aripile tot mai mult. Cine greseste, sã se întoarcã pe calea cea adevãratã' Este o obligatie sã-l slujesti pe cel ce porunceste bine ". Cu toate acestea, se cuvine ca Lauro sã meargã din nou pe câmp si sã fie încununat cu o nouã ghirlandã; Pentru cã virtutea este mai aprinsã. necazuri, pe mãsurã ce aurul este mai inflamat în foc. Dar mai întâi lulius trebuie sã se înarmeze, pentru ca lumea sã ne împlineascã faima. Si cântã acum bratele puternicului Ahile Si reînoieste în stilul lui vremurile de demult, Cã va deveni tesãtorul poemelor noastre Cântând si exemplele amoroase; Acolo unde gloria noastrã, o, fiule frumos, vom vedea înãltându-ne deasupra stelelor. Iar voi ceilalti, copiii mei, cu bucurie întoarceti-vã aripile triumfale cãtre poporul toscan. Mergeti cu totii, despicând aerul întunecat: l-ti repede fiecare dintre voi arcul si sãgeata: Fie ca ardoarea înversunatã a lui Marte sã vinã la voi. Acum o sã vãd, copii, care dintre voi valoreazã mai mult: Sã mergeti cu totii sã loviti în corul toscan pe care îl rezerv pentru primul care zboarã un arc de aur.
Cãci fie ei doi îndrãgostiti diferiti De aceeasi stare, prevãzãtor si politicos Împreunã aprinsi de o Doamnã blândã, Si fermi si constante în dragostea lor pentru ea; Ei merg de acord înaintea acestor oameni pentru a-si face mintile cunoscute despre asta; Ei explicã motivul si sunt Întelesi în aparitiilor lor iubitoare: Femeia pune pe capul unuia dintre ei o ghirlandã, pe care a luat-o din a ei, si o întreabã pe cealaltã, pe care o avea pe cap. Si o pune acolo unde a luat-o pe cealaltã; Si numai cu aceasta îi trimite pe amândoi; Si altfel nu le-a rezolvat îndoiala, Si n-a vrut sã spunã altceva: De aceea vã rog sã-mi lãmuriti pe care dintre aceasta îi tine drag doamna. Sfârsit
Din cea mai înaltã stea coboarã pentru a sãrbãtori bucuria ta, Glorioasã Florenta, zeita Minerva propice mintii: Cu ea existã orice stiintã, care cu prezenta ei vrea sã te cinsteascã la ceea ce este mai frumos. Mica avere îi foloseste celor cãrora le lipseste favoarea acestor femei: Si tu, Florenta, stii asta; Cãci acestia sunt stâlpii tãi fermi: gloria pe care o ai, pe de altã parte, o obtii doar din ingeniozitate de care acum o dovedesti. Stelele sunt sclavii întelepciunii, iar el stãpâneste averile. Acum ai, Florenta, ceea ce ne dorim, sunt multe si multe luni, Onoratã Palarie. Un nou timp va veni Ch'araí cele trei coroane si cele douã chei.
gândire Dar tânãrul, care încercase deja arcul, care îl elibera pieptul de orice altã grijã, ajunsese singur la casã, împovãrat de alte sperante si temeri si gânduri. Acolo, gândindu-se la noua lui misiune, era complet absorbit de gânduri puternice; Când compania plinã de durere Toti gânditori au intrat în prag. Acolo fiecare, mai învãluit de rusine, merge încet, încet prin treptele înalte: Ca pãstorii de la care lupul fioros a luat Cel mai bun taur al turmei cu coarne; Ei se întorc la stãpânul lor cu o înfãtisare joasã, Nici nu îndrãznesc sã intre pe usa dinãuntru: Ei stau oftând si confuzi de durere; Si fiecare se gândeste cum sã se scuze. Dar curând toatã lumea îsi ridicã sprâncenele de bucurie, Vãzând acolo în sigurantã un gaj atât de drag: Asa a fost sãvârsirea lui, dupã ce dulcea lui fiicã Ceres a gãsit-o din nou jos, în împãrãtia moartã. Toatã familia fericitã sãrbãtoreste: Cu ei lulius face semn de bucurie Si cât poate, durerea îi pasã în inimã, Si chipul îi lumineazã de bucurie; Dar Iubirea, dupã ce si-a luat frumoasa rãzbunare, El s-a miscat fericit sã zboare prin vãzduhul negru; Si pleacã în grabã în împãrãtia mamei sale, Unde fratii lui mici sunt adunati laolaltã În împãrãtia unde toatã Harul se bucurã, Unde Frumusetea face un crâng de flori în pãrul ei, Unde tot Zefirul lasciv zboarã în spatele Florei si ,, iarba " verde; este în floare ". Acum cântã cu mine putin din dulcea împãrãtie, Erato frumos care poartã numele de iubire: Tu singur, desi cast, poti în împãrãtie.
Dragostea îl învatã cã dorintele lui amare par pline de mere si sunt pline de fericire; Si învatã-l sã încruciseze mereu în dertimentul lui. Dragostea îl învatã sã se bucure de înselãciunea sa si de toatã rãutatea lui; Învatã-l sã se bucure de a fi acolo unde are libertate. Dragostea îl învatã sã aibã mereu milã de dusmanul sãu de moarte, sã-l considere prieten si sã-i urmeze mereu pe cei care fug si îl dispretuiesc. Dragostea ne învatã sã plângem cântând, Si sã ascundem tristetea cu bucurie falsã; Ziua mortii ne învatã de o mie de ori. Plãcerile lui nu sunt fãrã martiriu: Fugi de acest nerecunoscãtor; Cã este prea binecuvântat Cel ce învatã întelepciunea în dertimentul altora. la sfat de la mine, care acum am pus tot binele meu în el: mã gãsesc în mortare de durere Cu o durere care nu mã va elibera niciodatã. Doamne! cã nu sunt din pãmânt " Un rapitor tracan, O omidã nepoliticos, rudã lui fãrã constiintã! Nu celor care vãd cã aceastã propozitie cade; Si cine mã întelege, întelege. Ca sã nu mã mai întind, Bunului cunoscãtor este de ajuns sã spun putin.
Uneori, retinând un alergãtor blând, care era gloria turmelor siciliene, se lupta cu vânturile sã alerge cu el; Acum îl fãcea sã sarã ca un leopard, Acum îl fãcea sã se învârte întru-n cerc rapid, Acum fãcea sã bâzâie lent sãgeatã prin vãzduh, dând adesea un chin amar fiarelor sãlbatice. Asa a trãit tânãrul de mare putete: Nici gândindu-se la soarta lui amarã si amarã, nici totusi sigur la lacrimile sale viitoare, obisnuia sã-si batã joc de amantii lui necãjiti. Ah, câte nimfe au oftat pentru el! Dar tânãrul a fost întotdeauna atât de trufas, încât nimfele iubitoare nu l-au îndoit niciodatã si nu si-a putut încãlzi pieptul rece. A petrecut adesea timp în pãdure, mereu necultivat si rigid la înfãtisare; Si si-a protejat fata de razele soarelui cu o ghirlandã de pin sau de fag verde. Atunci, când stelele au apãrut deja pe cer, s-a întors la casa lui cu bucurie; Si în tovãrãsia celor nouã surori, a cântat versuri ceresti cu dorintã, Si cu cântãrile ei înalte a aprins în inima lor o mie de flãcãri de strãvechi virtute: Astfel, numind iubirea pofta omeneascã, s-a bucurat cu Muzele sau cu Diana. Si dacã ar vedea câteodatã un nenorocit iubit rãtãcind în labirintul orb, împovãrat de durere, picat cu milã Urmând picioarele vrãjmasului sau, si acolo unde Iubirea îi legase inima, sufletul i-ar fi hrãnit cu douã lumini sfinte, prinse în pilorii cruzi ale iubirii; A atacat-o cu mustrãri amare: toate poeziile rumene. Scuturã, nenorocitul, din sânul tãu rãtãcirea oarbã care te furã de la tine si oferã celorlalti: Nu hrãni cu lingusire o mânie desartã care se naste din pofta lenesã si lenevia.
Adesea în acest loc mã distrez Aici vin sã locuiesc singur: Acesta este un refugiu dulce Pentru gândurile mele: Aici Iarba si florile, aici mã ademeneste aerul curat: De aici întoarcerea la casa mea este scurtã. : Aici trãiesc fericit, Simoneta, la umbrã, într-o limfã limpede si proaspãtã, Si adesea în compania vreunei nimfe. De obicei o fac chiar si în perioadele de inactivitate. Când truda noastrã este întreruptã, Veniti la altarele sacre din templele voastre Printre celelalte femei cu fastul obisnuit. Dar, ca sã-ti împlinesc marea dorintã în toatã plinãtatea, Si sã îndepãrtez îndoiala care-ti tulburã mintea, Nu te mira De frumusetile mele duioase, cã m-am nãscut în poala lui Venus. Acum, cã soarele si-a pus rotile jos, Si din acest copac mai cade umbra, Acum cicada obositã dã loc greierului, Acum sãpãtorul aspru curãtã câmpurile, Si acum fumul se ridicã din satele înalte; Taranca isi aglomera masa barbatului; Acum voi lua din nou traseul meu mai scurt: Si te întorci cu bucurie la escorta ta. Apoi cu ochi mai fericiti si mai zâmbitori, Încât cerul de jur împrejur s-a limpede, S-a miscat peste iarbã si cu pasi încet împodobit cu un act de har iubitor. Atunci pãdurile au fãcut dulci bocete, Si pãsãrele au început sã plângã: Dar iarba verde, sub treptele dulci, S-a fãcut albã, galbenã, vermilie, albastrã. chiasma. Ce ar trebui sã facã Jupiter? vai, cel care încã mai doreste sã-si urmeze steaua si totusi frica îl retine:
Acum Brutus ar dori sã trãiascã în lume Pe malurile Arno, bunii Fabritiu Sucumbere si Caton care merg la fund. Acum, un câmp lateral pare un indiciu clar pentru sufletele blânde, pentru mintile divine, materia sublimã fãrã etichetã si viciu. Sã se învete laudã: se pare pentru dulcea si marea amintire a pãrintilor tãi trãvechi si vrednici pãrinti. Stii din dafinul tãu câte grilande Câtã si câtã tuba poetica, Cã Atena sau Grecia nu se extind atât de multe. Dar ti-am pus doar o coroanã, care pusã pe pãrul tãu sclipitor te va duce acolo unde tunã marele love. Nici nu credeti cã numai tara africanã l-a fãcut celebru pe Scipio Si nici Lavina una din Turnus sau Palas: Crezi cã a fost tuba lui marone. Si Pompei ar fi poate mai putin clar dacã nu ar fi lucan sau cicero. Cato cãruia trãirea îi pãrea deja amarã, Dacã n-as fi Plutarh, gândul lui ciudat l-ar costa totusi scump. Marte si sabia atât de cinstitã, dacã nu ar fi toga minervei, faima Lui în lume n-ar dura nici-o orã. Roma, pãstreazã numai Todo Padova, Iustin, valeriu al superlativului, Nemuritor caterva lui nobilã. Cezar ", 1 din care a fost lipsit de viatã, Era, dacã nu avea condeiul cu el, Fatã de mare un pic pârâu. Tu, Grecia, dacã Homer nu ar fi cu tine, ai fi nimeni altul decât Ahile sau cunoscut drept grec. Si barbatul Hannibal nu s-ar fi dus sã-si piardã din vedere pe apeninii reci si nici n-ar fi fost atât de învingãtor la Canna, Dacã ar fi crezut într-o dimineatã sã-si piardã viata si numele, când a luat inelul în gurã si otrava serpentinã.
Ea s-a oferit tânãrului vânãtor, El si-a îndemnat cu bucurie corbul sã o urmeze, Gândindu-se pe scurt sã-i provoace un martiriu amar. " Dar dupã ce a împuscat sãgeata degeaba din brat, si-a scos din teacã sabia lui de încredere si cu atâta furie si-a miscat cãlãrgul, încât pãdurea deasã pãrea un drum larg. Frumoasa fiarã, parcã obositã, parcã merge mai încet; Însã, când pare cã deja îl strânge sau îl atinge, un pic câmp se reia în fata ochilor. Cu cât urmãreste în zadar: Tot timpul apasã pe pasii ei obositi, Întotdeauna ajunge si totusi nu-l prinde niciodatã. În timp ce Tantalus stã în valuri Stygian pânã la buze, iar frumoasa grãdinã de lângã el atârnã; Dar cand vrea sa guste apa sau marul, apa si marul dispare imediat. Îsi lãsase deja tovarãsii în urmã înainte de plecarea lui. Nici prada nu a înaintat nici mãcar un pas si deja cãlãrgul simtea cã nu mai avea suflare: dar tot urmând speranta lui zadarnicã, a ajuns la o poianã verde si înfloritã. Acolo, sub un vãl alb, i-a apãrut o nimfã fericitã; iar fiara a dispãrut. Fiara s-a împrãstiat de pe gene; Dar tânãrului nu-i mai pasã de fiarã; Mai degrabã, strânge frâiele alergãtorului si îl tine înapoi deasupra verdeatã. Acolo, plin de mirare, priveste figura nimfei; Spune-i cã din chipul si ochii tãi frumosi îi vine o nouã dulceatã în inimã.
Nu mai vrea sã fie a mea, trãdãtorul nu o vrea: o vrea pânã voi muri de dragoste si gelozie. Ea nu mai vrea sã fie a mea, Dar îmi zice, --- Du-te cu Dumnezeu, acum te-am în uitare, Nici nu te voi putea primi vreodatã. --- Ea nu mai vrea sã fie a mea, Ea vrea sã fiu un om mort; Nici nu i-am gresit vreodatã. Uite ce nepoliticos! Nu mai vrea sã fie a mea, Nu vrea sã o mai urmez, Mi-a rupt pacea si armistitiul, Cu mare rusine si grosãlãnie. Nu mai vrea sã fie a mea: mã trezesc în asa necazuri, încât cred cã voi avea mereu boala în viata mea. Ea nu mai vrea sã fie a mea: Dar o singurã mângâiere mi se dã, Cã mã voi numi credincioasã, Ea crudã, nemiloasã si crudã. Nu mai vrea sã fie a mea.
Coboarã în fruntea smeritã mândrã. Toatã pãdurea râde în jurul lui si îi lipseste grijile cât poate. În fapt, ea este regalã blândã; Si totusi cu pleoapele potoleste furtunile. Ochii unei dulce seninãtate fulgerã, Unde Cupidon îsi ascunde forta: Aerul din jur devine tot plãcut, Pretutindeni se întoarce luminile iubirii. Fata ei este plinã de bucurie cereascã, pictatã dulce cu lingustris si trandafiri. fiecare adiere tace la graiul lui divin, Si fiecare pasãre cântã în latinã. Seamãnã cu Thalia, dacã ia lira în mânã; Seamãnã cu Minerva, dacã ia sulita în mânã: dacã are arcul în mânã, tolba lângã ea, poti jura cã este Diana castã. Furia de pe chipul lui trist se retrage; Si putin înaintea ei Mândria este de ajuns: Fiecare virtute dulce este în compania ei: Frumusetea o aratã cu degetul, iar Gratia. Cu ea merge cinstea, smeritã si blândã, Care întoarce cheia oricãrei inimi închise: Cu ea merge Bunãtatea în ochii omului, Si de la ea învatã calea dulce, blândã. Niciun suflet de tãran nu poate sã-i priveascã fata decât dacã simte durere înainte de esecul ei. Dragostea prinde si ucide atâtea inimi, când vorbeste dulce sau râde dulce. Ea stãtea pe verdeatã, veselã, si atârnase o ghirlandã din toate florile create de natura rea, cu care era pictatã rochia ei.
LA Aspectul acela blând ce soimii Sub mantia aia albastrã, Care dã putere cântecului meu, Omat mi se preteazã benign si ferm. Un zâmbet frumos, recunoscãtor, fermecãtor si vag a fost întotdeauna lãudat. Oh! soarta mea asprã sã fie recunoscutã o datã de tine. Regret de starea mea mizerabilã: Vezi cã sunt în dans: Unde dureros dansez: Acum sã se miste chipul frumos împodobit. Oh! oferã-mi dor o zi minimã de pace si odihnã, deoarece fiecare plãcere a fost ascunsã din viata mea fericitã. Voi celelalte femei care sunteti îndrãgostiti de iubitul vostru vedeti, Ah! Ai Putinã milã de viata lui nefericitã si de lacrimile lui. Sã ai putinã milã de iubitii tãi: Sã nu fii niciodatã nerecunoscãtor Celor care simt mari necazuri Pentru cã vor sã slujeascã: acum nu fii imatur. Nu deveni niciodatã prea mândru pentru a avea o frumusete deosebitã; Cãci bunãtatea este mult mai lãudatã decât un chip frumos. Nu a avut loc niciodatã în paradis Un suflet crud: Porgan dulce medele Onestitatea unei femei si frumusetile.
CARTEA UNICÃ Slãvitul fast si jocurile înversunate Al orasului care slãbeste si strânge frâile mãresti si crudele domnii ale acelei zeite cer, Si rãsplãtirile vrednice pentru cinste studii, Mintea mea îndrãzneatã mã îndeamnã sã sãrbãtoresc. ; Pentru ca nume mari si fapte ilustre sã nu fie luate numai de Noroc sau de moarte sau de timp. O, Dumnezeule frumos, care prin ochi insuflã dorintã dulce în inimã, plinã de gânduri amare si te hrãnesti suflete cu o dulce otravã, faci blând ceea ce privesti si nici nu poate rãmâne lucru ticãlos. în interiorul sânului tãu; Iubirea, cãreia sunt mereu supus; Acum întinde-ti mâna intelectului meu umil. Tu porti povara care mã apasã atât de grea; Tine-ti limba, iubire, tine-ti de mânã: Tu esti începutul, esti sfârsitul acestei mãri întreprinderi: A ta va fi cinstea, dacã nu mã rog degeaba. Spuneti-mi, Domnule, cu ce capcane ati prins mintea nobilã a baronului toscan, fiul cel mic al Ledei etrusce, ce plase s-au tesut pentru a tine o pradã atât de mare? Iar tu, bine-nãscut Laur', sub vãlul cãruia Florenta se odihneste fericitã în pace, Nici nu se teme de vânturi sau de amenintãrile cerului.
[APOCRIFÃ] Debi am venit aici cu trupul obosit, inima mea este cu tine acolo unde a fost cel mai mult si va fi mereu, pânã când ruda ta si dorinta lui vor avea o soartã mai bunã. O mie de gânduri diferite le schimb într-o clipã: Si tot ce rãmâne pentru starea mea mizerabilã este cât de mult a adãugat acest domn benign si recunoscãtor la chinurile mele obosite de sperantã. Uneori sunt condus sã suspin, obosit de dulcea mea patrie si de cuibul meu iubit si de prietenia noastrã mai cinstitã si demnã. Apoi mã întorc si strig cãtre mine: Ce altceva ar trebui sã-mi doresc decât Acela care ne conduce mereu steagul pe calea adevãratã?
Îi voi urî vreodatã pe cei cãrora le place sã mã rãneascã? Si cine mã dispretuieste mereu si îsi asculti temperamentul ca sã-mi dea durere, durere si mare martiriu? Va gãsi vreodatã slujba mea rãsplatã, Iubirea mea credincioasã, Si, de asemenea durerea mea pe care o port numai pentru tine, draga mea iubire? Sper si eu sã-mi aline durerile Pentru cã si eu te iubesc: Si trebuie sã mã iubesti. Acest oftat nu este lipsit de motiv: Privirile acelea dulci vor pe bunã dreptate sã sper sã slujesc si sã am dorintã de la tine, pentru cã si tu esti femeia mea; Esti o coloanã a vietii mele; Te ador, te implor: Doamne, încã mã înec în marea durere care mã loveste si nu rãmâne niciodatã! Legno nu a avut niciodatã o furtunã mai mare în mare din cauza fortei sau a vântului, ca sentimentele mele care scapã de furia locurilor lor libere. Trebuie sã suferim, pentru cã suntem prosti. Poate cã va vedeni evlavioasã, Reluându-si bunãtatea obisnuitã; Pentru cã slujba mea nu meritã asprime, Sã nu vinã niciodatã frumusetea, Nici nu am vãzut niciodatã Frumusetea fãrã milã: oriunde vreau sã sper. Sã deznãdãjduiascã deci toti cei ce vor sã danseze În dansul dureros, Unde danseazã Speranta Care timpul ne face sã risipim fãrã rod. Trebuie sã trãiesc mereu în lacrimi si în doliu, întristare mizerabilã pentru mine? Cã nu gãsesc milã nici în mine, nici în altii pentru durerea mea? Prea binecuvântat, tu care fãrã iubire trãiesti în joacã si sãrbãtoare, fãrã aceastã furtunã în care puterea si ingeniozitatea nu au meritat niciodatã. Feriti-vã de mânia asprã si de dispretul acestui zeu feroce, care Întotdeauna vã face cel mai mult rãu acolo unde locuieste si se gãseste bunãtatea. Trist este cel care îsi dovedeste puterea! Pentru cã îl învatã sã-i facã ceva mereu rãutãcios si sã fugã de toatã sãnãtatea si binele lui. Dragostea de a suferi îl învatã durerea de moarte, Dragostea îi dã durere si îl lipseste de dorinte care sunt un remediu pentru loviturile sale de moarte. Dragostea îl învatã întotdeauna marile sale rele ce îi nemultumeste: Pol îl învatã sã spere acolo unde se teme cel mai mult. Dragostea îl învatã sã-si acopere toate sperantele dragi cu cuvinte; Ar vrea sã o descopere: Asa îl învatã sã se lupte.
Vai, acum sunt jalnic în detrimentul meu, Si am intrat într-un dans pe care îl dansez împotriva vointei mele! Sã urmãm dansul nostru dureros. Dispretul sau ratiunea nu au putere în mine sã înlãture o asemenea plictisealã, unde mi-am pierdut bucuria si am gãsit ceea ce îmi dãuneazã mereu. Pãziti-vã de acest aspru si feroce, tineri blânzi; Luati alte delicii, Cãci acestea nu sunt niciodatã fãrã otravã. Vai! pentru cã sunt consumat si lesin! As vrea sã mor, nu pot sã-mi termin viata: asa am spasme. Si tu esti crud: si esti si mare ocarã cã suferi astfel si cã nu te pocãiesti, sfâsiind pe cei ce te iubesc atât de mult si te cinstesc atât de mult. Vai! cã dragostea si dispretul mã întristeazã si pe mine, Douã lovituri blestemate pentru tineri blânzi Care din pãcate sunt în aceste capcane. Voi scãpa vreodatã de aceste obstacole si de atâta durere? Vai, crudã iubire, de ce esti singurã fãrã rãsplatã? Onestitatea ta mã face sã am încredere în tine, Si mã face sã sper în tine: Pentru cã cine se simte iubit Cum se poate sã nu iubesti încã? Prost! Siam bine cã cine se îndrãgosteste se lipseste de orice bine, apoi dubleazã durerea dacã nu-ti înfrânezã orice dorintã. Întotdeauna îmi caut fiecare durere Si mã urãsc: Cine este cu mine Cine în acelasi timp nu se întristeazã pentru marea mea amãgiri Îmi dublezi întristãrile! Chiar si acum vãd în mintea mea ceea ce am batjocorit în altii si sunt multumit de asta. Acesta este ceea ce mã omoarã si mã distruge, cã as vrea sã scap de acest martir crud, dar nu pot în interiorul meu ceea ce mi-as dori. As vrea sã-mi iubesc, iubindu-mi, gândurile Si dorintele de a lipsi: As vrea sã pot sã urãsc pe Cine mã vrãjmãseste: si nu pot face nimic în potriva asta. Ce înseamnã cã indignarea nu este puternicã în mine si nu are putere sã nu urmez speranta care se aprinde din ce în ce mai mult în mine? Aceastã sperantã mã consumã si mã distruge si pe mine si întreaga mea credintã. Oh! Nebun este cel care crede cã gãseste milã acolo unde locuieste ciudã! Nebun cel care se supune mereu fiului sãu Sã astepte rãsplata! Si eu port aceasta lovitura mortala acoperita, Sa ard mai mult.
Purtându-si frumosul Ganymede suspendat; Care are capul blond învelit în chiparosi, Tot gol, si încins numai cu iederã. Fasi Netuno o oaie lânoasã; Lasã-l sã devinã un bârn sumbru pentru dragoste: Sã devinã tatãl lui Chiron un cal Phoebus sã devinã un cioban în Tesalia; Iar într-o colibã se ascunde Cel ce dã splendoare lumii întregi; Nici nu-l ajutã sã-si vindece rãnile amare, ca sã cunoascã virtutile ierburilor. Apoi Daphne urmeazã, iar în înfãtisarea ei se plânge Parcã ar spune: O, nimfã, nu merge mai departe: Opreste-ti piciorul, nimfã, pe câmpie, Cã n-am sã te urmez sã te ucid. Asa este leul, asa cã lupul este mielul; Fiecare este obisnuitã sã-si fugã dusmanul: De ce fugi de mine, o, doamnã a inimii mele, al cãrei singur motiv pentru a te urma este iubirea? De cealaltã parte, Frumoasa Ariadna deplânge apele surde ale lui Tezeu, atât briza cât si somnul care o însalã; Tremurând de fricã, ca soarele, în adierea unui mic stuf de mlastinã; Se pare cã are aceste cuvinte în minte: - Fiecare fiarã este mai putin crudã decât voi, Fiecare dintre voi mi-ar fi mai credincios. Bacchus, Cel Ascuns, vine pe un car de iederã si vitã de vie, care este condus de doi tigri; Si odatã cu el se pare cã Satirii si Boabele sterg nisipul adânc si cu glasuri puternice plâng. Unul este vãzut legãnându-se: unul Pare cã se poticneste: unul bipeste cu un chimbal: ceilalti râd: unul face un corn si unul cu mâinile boluri: unul a luat o nimfã si unul se rostogoleste.
Vai! pentru cã mã epuizez si totusi vãd, stiu sã dau sfaturi bune, Si nu-l iau pentru mine: Vai, lege nedreaptã, la ce m-ai condus! Si eu te iubesc si sper sã am roade: Totusi iubirea mea, Vai!, cu multã ardoare mã invitã sã te rog sã mã asculti. Trebuie sã dansãm, pentru cã suntem prosti. Acum sã urmãm Hope, Care ghideazã acest dans, Si deja nu ne vom mai obosi niciodatã. Vei fi vreodatã multumit de necazurile si durerile noastre? Verati vre mereu sã-i sfâsie pe cei care te iubesc atât de mult si te onoreazã atât de mult? Oh! uitã-te putin la durerea care mã Întristeazã - Gândeste-te cã el este cel care te iubesc, Care -ti doreste tot binele, Ce faci cu durerea sã mori gresit. Dã-mi putinã mângâiere suferintei mele; Acum este timpul sã scãpãm din atâtea necazuri, încât câinilor sã le fie milã. Si, dacã vrei sã mor, mãcar întinde-ti mâinile si ia-mi inima; Pentru cã îmi face mare onoare sã mã pot lãuda într-o astfel de moarte. Dar, dacã destinele mele dureroase si aspre nu îti miscã inima, miscã acea iubire pe care ti-am adus-o cu atâta onestitate.
La cântecul din pãdure rãsunã ecoul, Dar sub umbra care înnodã fiecare creangã Vrãbiia ciuguleste si rãbufneste: Pãunul îsi desfãsoarã coada cu bijuterii; Porumbelul îl sãrutã pe dulcele ei sot; Iar lebedele albe fac tãrmurile sã sune: Si lângã draga lui turturicã, papagalul scârtie si vorbeste. Aici Cupidon si fratii sãi cu pene, sãtui de a lovi pe oameni si zei, se bucurã de ea si cu sãgetile lor de aur fac fiarele sã simtã rãnile crude ochi frumosi într-un somn usor Printre iarbã si flori si copaci tineri. Din dealul blând si dulce se miscã Spatele muntelui frumos, iar pe treptele lui De aur si pietre pretioase un mare palat gros Deja transpirat pe cãrãrile .Cele trei Ceasuri care sunt boboci în vârf Se hrãnesc cu ambrozia florilor sacre si divine: Nici una nu este cules din tulpina ei înaintea alta, mai veselã, îsi deschide frunzele spre cer. Un copac mare strãluceste în fata usii, cu frunze de smarald si mere de aur; Merele au oprit-o pe Atalanta, Care i-au dat laurul verde lui Hipomene Întotdeauna deasupra lui Filomena cântã mereu sub ea un cor de Nimfe: Adesea Himeneu cu sunetul cimpomenii le tempereazã dansurile, si totusi tânjeste la nuntã. . Casa împãrãteascã desparte aerul limpede, în flãcãri cu pietre pretioase si aur fin, Care ziua strãlucitoare lumineazã la miezul noptii:
Doamnelor mele as putea spune o multime de lucruri pe care nu vreau sã le spun, as putea spune cã nu stiti sã vã faceti plãcere iubitilor si cã nu întelegeti cum sã-i alungati pe toti. Dacã ai spune: --- Sunt multi care nu stiu sã o facã, --- te-as putea învãta: Dar nu vreau sã spun. Când sânt atâtia boi Care umblã în persoanã si în piept, Care azi nu sunt unde ieri Si care te au de smoc; Bigna apoi se face curat Si stie sã pãstreze practica Si sã-si arate sãlbaticul. Dar nu vreau sã spun asta. Sunt atât de multi bãrbati cocheti care o au pe pãlãrie, care se uitã la bannere, care merg acolo unde le aruncã nebunul, poti sã-ti dai seama cã e o nebunie necesarã sã le arãti o fatã bunã, care apoi râd din asta cã eu nu ,, as putea dar" sã spun. Trebuie sã le dãm o lopatã si sã-i trimitem generalului, pentru cã poa fi numit cicada care nu spune decât rãu. Dar este firesc sã ai pe cineva pe care-l iubesti cel mai mult. Pentru mine lasã-le pe celelalte doamne, fã ce nu pot spune. Vreau sã te consolez pe tine, care trebuie sã te cãsãtoresti, sã vrei mai întâi sã te încerci cu cel cu care vei fi. Stiu bine cã regret, cã nu am urmat acel curs: n-as fi atât de chinuit când am simtit-o mereu. Când l-am luat pe sotul meu, am crezut cã am fãcut bine: Acum constat cã e nebun, Nici nu pot rezista cu el. Te vreau... Dacã seara îi reamintesc sã-i aducã mâncare Zice: --- Esti lacom si nici nu te pot satisface vreodatã. --- Vreau sã trag geanta Pentru a-mi satisface nevoile, o gãsesc plinã de vise, Nici mãgulirea nu-mi meritã. Te vreau... Chiat dacã as fi mãcar discret Cine, gãsindu-se dornic, Dacã as mânca, ar rãmâne tãcut, Cine m-a multumit mult! Am pierdut jumãtate din suflare A striga si ciorbã si tesãturã. Nenorocit de oricine se împiedicã de el, pentru ce trebuie sã cersi. Te vreau... Când vreau anumite trei lire Pe care mi le-a promis de mai multe ori, Nu se poate opri din numãrat decât dacã are un interes în ele: Când a numãrat, urmeazã banii falsi. Vã rog sã-mi dati sos: e mai bine sã-l suportati. Te vreau... Nu te îngrijora prea mult, dacã îi vezi ca pe niste ucenici; Cãci vor face bunã mãsurã: Întotdeauna plãtind pentru grosolan ; Pentru a elimina întrebãrile, Ei vor numãra de sapte ori; Nici nu se macinã în culegeri, Nici nu trebuie sã fie mãgulite. Te vreau...
Strofa 1 Faceți loc că vine șefa si joacă prințesa Nașa mare și nora Bactalia Ș-am dat banii la lăutari numai pentru ia că vreau ca să joace fata mea Dau o sută dau o mie pentru mine că vreau ca să joace frumos nora mea Costiloro Romano Arbalo Cadau Că beau bactalo voi Sila mare Amare Ciaore Amare Ciaore Bactale ❤ Me Demn Tu Și bari, Și bari mesi devla, devla Prea Cugli Mea Demn tu Și bari, și bari Taisi Devla Prea Gugli Strofa 2 Am plătit atâția bani ș-am să mai plătesc ie nunta lu fata mea ce mult o iubesc ❤ Strofa 3 Eu sunt un om de valoare si sunt respectat am punga de milioane ❤ la mine în banat ❤ Au cam muncit o viață întreagă numai pentru iei și vreau să-mi văd fericiți copii mei
Sã vezi valea si dialul si aerul curat, Iarba si înghetatã! Auzi pãsãrile iernând, valurile bubuind, Si frunzele murmurând dulce în vânt! Cât de mult este de folos sã privesti caprele agãtate de o Pantã abrutã si pãscând cutare si cu lãstar; Alpinismul în cea mai retrasã umbrã Îsi trezeste cimpoiul si versul necultivat! Vãzând pãmântul acoperit cu mere, Fiecare pom aproape ascuns de roadele lui; Sã vezi oile ciocnindu-se, vacile jos, Si grânele legãnându-se ca marea! Acum se vede stãpânul aspru al oilor deschizând portile turmei sale: Apoi, când le miscã cu scropul lui, dulce este de observat cum strânge pe fiecare. Acum îl vezi pe tãran îmblânzind bulgãri tari cu grebla, acum mânuind sapa; Acum tãranca, descultã si zbucioasã, se învârte cu gâstele ei sub o creastã. În acest fel popoarele antiche se credeau cã s-au bucurat de epoca de aur; Nici mamele nu se întristaserã încã pentru fii lor morti la truda martialã; Nici viata nu se mai crede în vânt; Nici Taurul nu s-a plâns de jug: casa lor era un stejar mare, cu frunze, care avea miere în trunchi si ghinde în ramuri. Setea rea de aur crud încã nu intrase în lumea frumoasã: oamenii fericiti trãiau în libertate; Si câmpul nu a fost arat, Norocul invidios pe linistea lor
Oricine altã pasãre îsi linisteste deja cântecul: Din valea Cimerian au iesit stoluri de vise negre sub diferite forme. Tinerii care au rãmas în pãdure, Vãzând deja cerul luminat cu stelele lui, Auzind semnul, s-au oprit din vânãtoare: Fiecare se grãbeste sã întindã curse si mreje: Oamenii cu prada însiruiti pe o cale; Acolo se asteaptã numai cuvinte de vândut; Acolo minciunile sunt schimbate cu valoare ticãloasã. Apoi fiecare îl cautã între ei pe chipesul luliu. Dar nevãzându-i pe dragul sãu tovarãs prin preajmã, toatã lumea a înghetat de teamã bruscã, cã vreo fiarã crudã ar putea împiedica întoarcerea lui sau sã se întâmple vreo altã nenorocire crudã. Unii dau foc, altii sunã claxonul; Care-l cheamã tare prin pãdure întunecatã: Vocile lungi rãsunãtoare abundã; Iar lulio vãile rãspund. Toatã lumea stã nesigurã de fricã, Înghetatã peste tot; numai cã tot sunã. Ei vãd cerul acoperit de întuneric; Nici ei nu stiu unde sã caute, desi toatã lumea îsi doreste sã fie câstigatã pe altã cale. Dar dupã ce au petrecut o mare parte din noapte în zadar, au pornit cu tristete pe drumul de întoarcere. Ei merg în liniste: si totusi unii sunt oarecum mângâiati de speranta îndoielnicã cã vor ajunge pe o altã cale la locul unde este trimisã escorta lor; În inimile noastre, acum aceea, încât între fricã si sperantã sã fie prinsã inima, încât o razã, ca o oglindã în miscare, se ridicã ici si colo prin sala mare.
Era deja în apropierea locului unde inundã Tibru. Urmasul sfânt cãtre orasul Marte si Minerva; când cerul se revarsã Cu atâta ploaie, incat multimea lui Cogitabunda si uimita a spus: O veste trista rezerve cerul. Vai, câteva zile în lume a trãit Atunci atâta splendoare strãlucitoare si limpede Cât de departe acel grec a trimis semnele! Si asa de la bucurie la lacrimi amare Într-o clipã de noroc fiecare se întoarce Sã-si deplore ruda dragã. O, slava desartã a oamenilor prosti! O nãdejde gresitã! Sau traieste degeaba! Cât de mult a arãtat cerul de data aceasta Eram desartatori, Zãpadã în soare; deja mult a exclamat C'hanne a umplut fiecare poezie si poveste. Ei bine, aceastã viatã umanã obstinatã, Fãrã sã tinã cont de cine este drept sau de stãpânire, L-a dat întotdeauna tuturor moartea pe lângã. O, ocrotitor al legii tale sfinte, Medici nãscuti în piatrã, plouã peste tine dulcea manã pe care o alege orice întelept. Din deliciile cerului, si ale lui Jupiter tunãtor, ambrozia si gustul nectarului nu au pierit Pentru a-ti învinge încercãrile ceresti. Nici nu-ti mai pasã de atâtea fapte mari si de lungi merite; Dar de parcã as fi ticãlos Între atâtea foame ale vremurilor strãvechi, Solule, dacã ai fost vreodatã milostiv si smerit când ai fost pe pãmânt, în cer esti mângâiat, iubitorule de poporul tãu bun. Ti-ai dus la îndeplinire dorinta arzãtoare, fãcutã din sfântul sfat Fructul dulce al plantei tale îndemn ", O fiu norocos si glorios, distins mostenitor si adevãrat succesor al virtutilor acelui Numa supremã; Steaua strãlucitoare a religiei; Diamantul De culoare violet, Unde apare stindardul si stindardul credintei lui Hristos, unde strãluceste Castitatea, sfintenia si devotamentul! De aceea sufletul sãu multumit se înaltã în înpãrãtia sfântã a vesnicului monarh care-i lumineazã inima cu o dulceatã supremã, asemenea ilustrilor pãrinti ai iadului.
Trâmbitele si armele si furia Belonei: Dar a vrut sã scrie numai despre noi si despre acea domnisoara care-l îndeamnã sã vorbeascã. Unde o voi face o mamã evlavioasã Pentru iubitul ei; Cãci eu sunt al tãu, nu nãscut din neclintit. Nu m-am nãscut dintr-o scoartã asprã, ci din tine, mamã frumoasã, si sunt fiul tãu: nici sã fiu crud; si mã obligã sã-l privesc cu ochi milã. A încercat îndeajuns puterea iubirii, S-a întins îndeajuns sub ghearele noastre: E drept cã acum face armistitiu cu suspine, Si primeste rãsplata pentru buna-i slujire. Dar chipesul lulius, care s-a rãzvrãtit împotriva noastrã Si a urmat numai biruinta Deliei, Acum pe urmele bunului sãu frate S-a înlãntuit înaintea biruintei mele: Nici eu nu-i voi arãta vreodatã milã, Pânã ne va aduce noi; Cã am o sãgeatã îndreptatã spre inima lui Din ochii frumoasei Simonete. Si stii cât de mult este în piept si în brate, Cât de mult este puternic pe corcel. Dar acum l-am vãzut atât de înversunat la vânãtoare, Încât pãdurea pãrea înfricosatã de ei: Frumosul lui chip era tot aspru, Tot supãrat, tot înfocat: Asa cã te-am vãzut acolo cãlare pe Termodon, Marte, si nu cu fruntea asta. Aceasta, mamã blândã, este biruinta mea; Iatã truda mea, iatã sudoarea mea Asa merge gloria noastrã deasupra cerului, Valoarea noastrã, cinstea noastrã strãveche: Asa nu se sterge niciodatã amintirea.
Nasul stã larg sub frunte: Coltii par albi de spumã: Câinele are între picioare; iar sub bratul lui tãce Cimpoi de o sutã de trestie: Priveste marea care se unduieste, si cântã notele alpine si-si miscã obrajii lânosi, Si spune cã ea este mai albã decât laptele Dar mai trufas decât Jupiter; Si cã i-a fãcut deja multe ghirlande, Si-i tine o cãprioarã foarte frumoasã, Un ursulet care deja se bate cu câinele; Iar pentru ea se macereazã si se flageleazã; Si are o mare dorintã sã stie sã observe Sã se ducã si sã o gãseascã chiar si în mare. Doi delfini cu formã trag un car: pe el este Galatea care corecteazã frâiele; Si în mod similar au observat si au respirat: O turmã mai lascivã se învârte în jur. Care sunt sãrurile din care scuipã si despre ce plutesc; Cel care pare sã se joace si sã fie prost din dragoste. Frumoasa nimfã cu cãlugãritele ei credincioase râde fermecãtor la un cântat atât de nepoliticos. Acantul se învârte în jurul lucrãrii frumoase, Un amestec de trandafiri si mirti si flori fericite; Cu diverse apogee astfel fãcute, încât cântecul lor pare sã se audã limpede în urechi: Nici Vulcan nu pretuieste vreodatã atât de mult, Nici adevãrul însusi nu are mai mult de adevãr decât acesta: Si atât cât arta nu cuprinde în ea însãsi, mintea îsi imagineazã cã vrea sã spunã clar. Acesta-i locul ce-a plãcut atât de mult lui Venus, La frumoasa Venus, la mama Iubirii: Aici s-a nãscut cel dintâi arcasul înselãtor, Care-si face adeseori vointa si culoarea;
Din aceasta si din nobila Lucretia s-a nãscut lulio, si in primul rând lauro, care încã arde pentru frumoasa Lucretia, si încã se aratã lui lauro; Mai rigidã la Roma deja Lucretia Sau în Tesalia cea care se face laur; Nici nu s-a demnitat vreodatã sã arate ochilor lui Laurel ochii sãi frumosi, decât cu totul mândri. Nu mã rog, nu mã plâng femeii nenorocite, care stã tare ca un turn în vânt; Cãci am întepat-o cu sãgeata de plumb, Si pe el cu cea de aur; pe care acum îl regret. Dar voi zgudui atât de mult aceste aripi, mamã, încât focul se va aprinde în pieptul meu. " Îndelungata fidelitate a sincerului Laur necesitã acum o oarecare restaurare din partea noastrã. Cãci si acum mi se pare cã-l vãd înarmat peste câmp, pe alergãtor înarmat, Ca un balaur sãlbatic care se plimbã cu flacãrã, Pogorându-l pe acesta si pe celãlalt cu mare furie Armele Lui strãlucitoare vor rãspândi un fulger Ce va face aerul tremurã de splendoare ; Apoi a fãcut tuturor un exemplu de virtute, sã aducã înapoi la templu nostru. Si cum se plânge deja muzele fierbinti, Si cum s-a întristat deja Apolo cu mine, Cã-l tin pe poetul lor într-un asemenea dispret! Si cu ce milã îi ascult versurile! L-am vãzut deja în cea mai asprã iarnã, Umerii si chipul plin de ger si pãr, Plângându-se stelelor si lunii Despre ea, despre noi, despre soarta lui crudã. Laudele noastre au fost rãspândite în toatã lumea; Niciodatã, niciodatã, niciodata nu vorbesti despre altceva in afara de iubire; Si ar putea spune despre munca ta, o, Marte,
Dar apoi Harul mi-a fãcut niste ochi ceresti: si am vãzut Iubirea închisã în ei, aproape confuzã în mijlocul privirilor oculte arzãtoare, Pe care l-am aprins din frumoasa razã si sãgeti luminoase Pentru a triumfa asupra lui Palas si Diana. Ea sub înfãtisare umanã, a miscat miscarea cereascã cu mãretie, Si cu mâna a suspendat haina regalã împodobitã, într-o ipostazã si putere trufasã. Nu stiu adevãrul despre mine, dacã am rãmas mort sau viu aici. Cred cã sunt mort, de când am fost lipsit de tine, o, lumina mea dulce; dar poate cã trãiesc prin virtutea pe care a vãzut-o în ochii tãi frumosi si m-a tinut în viatã. Dar dacã aspectul tãu curajos si binecuvântat i-a venit apoi prin minte iubitului credincios, de ce atâta desfãtare se întoarce atât de rar sau atât de încet? De douã ori luna rãtãcitoare si-a reaprins deja coarnele cu razele fratelui sãu si nici totusi, din noroc, nu gãseste calea cãtre o plãcere atât de dulce. Vine primãvara si lumea se reînnoieste: Floris cu iarba verde si tufisurile: Pãsãrile iubitoare Iarna umplu fiecare tarã cu versuri: O fiarã merge mânã în mânã cu cealaltã: El toro glostra si eu berbec lânos. Doamne, bãiete, suntem rãzvrãtiti împotriva legilor iubirii? Sã lãsãm acesti ani frumosi sã treacã? Nu vei folosi tineretea dulce? Cel care te iubeste cel mai mult nu te va face fericit cu atât mai mult din frumusetea ta? Sunt eu poate un pãstor care se uitã la turmã, Sau de sânge ticãlos, sau de multi ani, Sau deformat sau cersetor, Sau ticãlos de duh; de ce ma dispretuiesti? Nu: dar de o ilustrã neam al cãrui Semn frumos face cinste patriei noastre dragi; Sus 1 prima mea floare; Si poate cineva ofteazã pentru mine. Dintre lucrurile bune în jurul cãrora se învârte norocul, pot fi curajos cu ele; Pentru cã cu cât mã rãspândesc mai mult, cu atât cedeazã mai mult cu poala plinã în spate. Oricât de robust este dovada, Înconjurat de favoare, înconjurat de prieteni. Dar, desi este numãrat printre oamenii fericiti din întreaga lume, Chiar si fãrã tine, dulcea mea sperantã, viata mi se pare dureroasã si amarã. Prin urmare, nu fi zgârcit cu cea adevãratã plãcere care este singura întregul si lasã-mã sã culeg roadele dupã floare.
Strigându-i lui lulius: Miluieste-mã! Apãrãmã, o, frumosule Julius, de aceastã femeie. Iar lulio, adânc în somnul înselãtor, pãru sã rãspundã cu mintea încurcatã: ---- Cum fac asta, dulcele meu domn? Pentru cã în bratele lui Pala totul este închis. Vezi spiritele mele care nu pot Suferi Înfãtisarea îngrozitoare a Medusei, suieratul furios al dragonilor cu coarne Si chipul si coiful si fulgerarea sulitelor. Ridicã ochii, ridicã-i, Julio, la acea Flacãrã Care ca un soare te umbreste cu splendoarea ei. Iatã cea care aprinde mintile înalte si care curãtã orice lasitate din inimi. Cu ea, ca o simplã doamnã, o vei lua pe aceasta care acum îti împovãreazã inima cu atâta fricã Si îti smereste sufletul; Pentru cã ea singurã tine palma triumfalã pentru tine. Asa a vorbit Cupidon: Si deja Gloria jos, fulgerând o flacãrã arzãtoare: Cu acea Poezie, cu acea Istorie Au zburat toti, luminati de fulgerul ei. Se pare cã ea încerca sã obtinã victoria rãpindu-l pe Julius într-un mod oribil pe teren; Si cã bratele lui Pala si-a dezbrãcat doamna si a lãsat-o într-o rochie albã. Atunci lulius a înarmat totul cu prada lui si a aprins totul cu aur: Când a fost condus la sfârsitul rãzboiului, si-a împletit mãslin si dafin pe cap. Acolo pãrea sã se întoarcã la bucuria lui în doliu: si-a vãzut comoara dulce luatã; Si-a vãzut nimfa învelitã într-un nor trist fiind luatã cu cruzime din ochi.
Ca un tigru, din a cãrui multitudine de bârloguri vânãtorul si-a luat copiii dragi; Ea îl urmãreste frumoasã prin pãdure Hyrcanian si în curând crede cã ghearele ei sunt însângerate. Apoi se opreste în umbra goalã a unei oglinzi, care pare sã semene cu proprii ei copii. Si în timp ce fata proastã se îndrãgosteste de aceastã priveliste, prãdãtorul îsi devoreazã calea. Cupidon iute, ascuns în ochii ei frumosi, potriveste crestãtura sãgetii lui de tendon, apoi o trage cu bratul sãu puternic, astfel încât sã ajungã la ambele crestãturi; Mâna stângã cu aurul de foc, Pupa dreaptã atinge cu frânghia ": Nici sãgeata nu a iesit bâzâind prin vãzduh, Înainte cu Iulius sã-l simtã în inimã. Ah ce lucru a devenit! ah cum marele foc a strãbãtut toatã mãduva tânãrului! Ce tremur i-a zguduit inima în piept! Era deja îmbibat într-o sudoare înghetatã; Si devenind lacom dupã înfãsarea ei dulce, nu si-a Putut ridica niciodatã ochii de la ai ei; Dar nenorocitul, total absorbit de vaga splendoare, nu-si dã seama cã Iubirea este acolo. El nu-si dã seama cã Iubirea este înarmatã înãuntru, Numai pentru a tulbura linistea lui îndelungatã; Nu-si dã seama în ce nod este deja legat; El nu-i cunoaste încã rãnile secrete: ,, Cu plãcere, cu dorintã este tot încurcat; Si astfel vânãtorul este prins în plasã. Îi laudã bratele pentru sine si fata si pãrul ei; Si în ea desluseste ceva eu. nu stiu ce. Ea este albã si rochia ei este albã, dar pictatã cu trandafiri si flori si iarbã; Pãrul ondulat al capului ei de aur.
Si sã ai talent pentru un pat fericit; Fiecare parte sã aibã o privire de mirare pe chip, cu fruntea încretitã si genele ridicate. În cele din urmã, fierarul divin s-a format fericit dintr-o Palmã atât de dulce, încã zburatã si asprã de la forjã, aproape uitând fiecare cadavru pentru ea, cu dorinta unindu-se buzã cu buzã de parcã sufletul lui ar arde tot de dragoste: si pare un foc mai mare aprins în el decât cel pe care îl lãsase în Mongibelo. În celãlalt, într-un taur alb si modelat, se vede Jupiter, prin iubire reciprocã, Purtând comoara ei dulce si bogatã, iar ea, întorcându-si fata spre tãrmul pierdut, Într-o atitudine înfricosatã: si frumosii ei plete de aur Joacã-n. sânul ei din cauza vântului nefavorabil ".: Rochia se fluturã si se întoarce înapoi; O mânã este tinutã pe spate, iar cealaltã pe corn. Adunã plantele goale aproape de sine, aproape de fricã de marea care nu o scaldã: astfel, în stare de fricã si durere, pare sã-si cheme degeaba dulci tovarãsi; Care au rãmas printre florile si frunzele, fiecare dintre plângerile dureroase ale Europei. Europa, tãrmul sunã; Europa, întoarce-te: Îl observã si uneori îi sãrutã picioarele . Acum Jupiter devine o lebãdã, acum o ploaie de aur, Acum un sarpe, acum un pãstor, el face ca martor, Pentru a-si îndeplini lucrarea iubitoare; Acum este vãzut transformându-se într-un vultur, Cum vrea Dragostea, si în corul ceresc
La cuvântul sãu, fiecare îsi ia arcul si sãgetile si îsi pune tolba lângã el; Cum, la fluierul comitoului, echipajul gol dezlãntuie vâslele si le pune în vitezã. Banda subtire se miscã deja prin aer; Daja cad cu putere peste cetate: Asa cã aburii coboarã prin cerul frumos, încã par stele în timp ce despart aerul. Ei merg sã spioneze sufletele blânde Care sunt combustibil dulce pentru focul amoros; Îsi bat cu putere sãbiile peste ei, Si fac pe toti sã învete încetul cu încetul: Se slãbeste ardoarea lui Marte în inimile tinere, si-i înflãcãreazã cu jocul lui*: Si în timp ce sunt învãluiti în toropealã, Tinerilor li se pare cã purta razboi pentru dragoste. Si precum cân soarele lumineazã Pestele, tot pãmântul este pregnant de virtutea lui, care apoi primãvara se întinde spre cer arãtând un steag verde si înflorit; Asadar, în inimile unde coboarã focul lor se lipeste o dorintã care domneste înãuntru, o dorintã numai pentru glorie si faimã vesnicã care cheamã mintile înflãcãrate la virtute. Lasitatea este izgonitã din orice suflet si, desi lenea e încetinitã, fuge: Iubirile leagã una si cealaltã plamã de libertate, iar cel mânios rãcneste. Numai în dorinta palmei glorioase Fiecare inimã tânãrã se aprinde si se mistuie: Iar în pieptul surprins de somn spiritele iubirii nu se pot odihni. Si asa, în timp ce toatã lumea doarme si lânceste, el este învelit în curse din care nu poate scãpa niciodatã. Toatã porsie rumenã.
[LEGITIM] 1 Nu se întâmplã ca Iubirea sã aducã la fel de multã iubire dulce în inima voastrã; Dar cu cât el este mai trufas si mai puternic decât ea, cu atât gustul este mai dulce. Si ca niste seve de valoare rece care sunt exortate dintr-o venã perpetuã, apa fierbinte infuzatã vine sã-i mângâie, astfel încât vaporii lor îngheatã si mai mult; Asa dulceata iubirii pare sã atragã în ea însãsi, Pentru momealã, cât te aduce la iubire, Si sã hrãnesti si sã hrãnesti si apoi sã doresti. Asa cã nu numai pentru el dragostea se estompeazã; Dar se întâmplã cã, cu cât dragostea îti respirã din piept mai dulce, cu atât poartã mai multã dragoste -2 Sper, domnule Sperã, dragul meu stãpân, si acum încredinteazã-te înaltei tale întreprinderi: inima neagrã este dezbrãcatã, iar inima tristã nu se mai fereste de rochia ei aprigã. Credinta strigã cãtre sotia ta pentru tine si vrea rãsplatã pentru serviciul tãu sincer; Strigã pentru tine iubirea ta purã si adevãratã si ambele te vor cãlãuzi bine.
Avea treptele ei blonde, împodobite, scãldate în soare, vizavi de fatã, si despãrtite, acolo unde natura si raiul îsi arãtau arta pentru a nu vedea nicio secundã; Când, urmând, ca o pasãre Ascunsã în acea directie, O anumitã creangã loveste partial, Îndoielnic ca cel ce urmeazã, si nu stie unde. S-a scuturat si, ca sã vadã cine era, Rizzossi, si cu o anumitã acoperire usoarã, si-a ridicat capul la rând. Nu mai deodatã soarele a strãlucit peste mine, decât un nor mic, care a fugit zâmbind, pe care l-am vãzut în rai veselindu-se.
Ah, ascultati putin, iubitilor, sunt foarte nefericit. O femeie m-a legat, Acum nu vrea sã-mi audã strigãtele. O femeie mi-a luat inima, Acum n-o vrea si nu mi-o va da înapoi; Sã-mi înfãsoare un lant în jurul gâtului; mã arde, îmi dã foc: Când tip, nu mã întelege; Când plâng, ea râde: Nu mã vindecã si nu mã omoarã; Tine-mã si pe mine atât de multã durere. Acum ascultã... Ea este mult mai frumoasã decât soarele, Mai crudã decât un sarpe: Cãile ei frumoase si cuvintele ei umplu mintea de dulceatã: Când râde, tot cerul se linisteste imediat. Aceastã sirenã frumoasã a mea mã face sã mor cu cântecele ei. O, ascultã... Iatã osul, iatã carnea, Iatã inima, iatã viata: O, crud, ce vrei sã faci cu ea? Aici este sufletul pierdut. De ce îmi reînnoiesti rana si esti lacom de sângele meu? Cine va veni sã mã încânte cu acest frumos aspid surd? O, ascultã...
Ilustre Muzã, care din sfântul azil delphic insuflã în tine un har atât de înalt, încât slava ta se naste din ea si rãtãceste din Marea Siciliei pânã în Indus si în cea a lui Tylos, Nu cã Soarta, care cu forta taie firul vietii noastre amare si vorbeste, poate sta împotriva virtutii tale care te atrage la cer: despre care eu tac si tãc din partea mea. Câtã laudã îmi faci aluzie cu bunãvointã, Failo, nu pentru virtutea pe care o vezi înflorind în mine, si pentru vrednic si nobil obicei al tãu. Duh, care în tine tine toatã elocventa, Dacã voi putea vreodatã sã deschid versuri mai dulci, voi mai scrie un volum din faima ta.
CARTEA A DOUA Toti erau deja atenti la rãspuns Si micutii din jur patului de aur: Când Cupidon cu ochi care râd Tot insolent în aspectul lui lasciv S-a agãtat de Marte si cu sãgeti aprinse Din tolba i-a rãspuns pieptul, Si cu buzele pãcate de otravã 1 La sãrutat si i-a pus focul în piept; Atunci i-a rãspuns mamei sale: Si nu degeaba motivul care mã duce atât de fericit la tine este cã am luat din cornul Dianei Primul conducãtor, cel dintâi cãlãuzitor, Cel în care vezi bucurându-se, Care deja în faimã strigã cãtre cer, cãtre Indi, cãtre bãtrânul Maur "; Iulio, fratele mai mic al nostru Iauru.Gloria strãveche si cinstea sãrbãtoritã Cine nu stie de familia Medica; Si a marelui Cosmos, splendoarea românia, din care patria sa s-a numit ficã? Si cât de mult a adãugat Pentru la vitejia tatãlui sãu si cu ce mirare a îndepãrtat mâinile rele si mânia crudã din trupul tãrii sale?
Doamnelor mele, nu stiti cã am aceeasi durere pe care a avut-o preotul. Era un preot ( asta e adevãrat) care omorâse porcusorul. Stiti bine cã într-o searã i-a furat un fermier care era vecin de acolo ( Altii spune prietenul sãu) : Apoi s-a spovedit si i-a spus preotului despre porc. Stãpânul a vrut chiar sã meargã la ratiune: Dar a crezut cã nu poate pentru cã o avea în spovedanie. Apoi a spus printre oameni: --- Vai, am o boalã, despre care nu pot spune cã meritã. --- Si eu am boala preotului.
Tinereta ta va trece ca un lucru trecãtor; Din ceea ce faci acum atât de arogant, în curând va deveni o bãtrânete urâtã. Aceastã fericire a ta poate dura putin timp: Dar vrea sã însoteascã frumusetea si evlavia. Nu va fi întotdeauna verde, asa cum este acum, tineretea ta. Deja a trecut mult timp de când am devenit slujitorul tãu: Acum mã vãd pãrãsit Fãrã sã fi gresit vreodatã: Miluieste-mã, doamne, Pentru marea ta frumusete. Eram deja unul dintre alesii în starea cea mai înaltã si cea mai vrednicã; Acum mã aflu printre nenorocitul neglijat si nefericit. Prea multã iubire este cu sigurantã ingratã, dându-ti atât de multã frumusete. Nu vrei sã mã abandonezi cu totul asa: Dar nu ai dreptate cã vrei sã mã pãrãsesti asa: Acum ia atâta duritate din inima ca sã mã consolezi. Nimic nu este atât de gresit ca vremea tineretii: Dar astãzi niciodatã nu da pace rodului tãu atât de umil, O inimã blândã nu este niciodatã asprã ca domnia ta.
Mi se întâmplã si mie mi se pare foarte grav, de parcã a avut fasolea sotia lui Papi, care a avut probleme sã facã un nasture timp de sase zile: A venit un cocos si le-a ciugulit. Si ca melcul acela mic care voia sã se urce într-o bârnã: Trei ani si mai mult a suferit bietul, ca lucrul sã se facã limpede: Când era aproape, cãdea în grabã. Mie mi se întâmplã, asa cum se întâmplã adesea cu navele, care merg mereu cu vânt bun, apoi se sparg la intrarea în port înãuntru. Regret pe acesti orãseni: Si de acum vreau sã astept sclavi.
Lemn agitat doar Neptun cheamã, trupul egrotant îl roagã pe Phoebus pentru ajutor, Ceres îl invocã pe sãteanul bun în fiecare orã, însãrcinatã în nastere tânjesc numai pe Lucina. Nimeni nu aduce liniste în mare, Phoebus redã viata lângã, Ceres abundã si nu plânge rusticul, Lucina îsi apãrã si îsi ibeste copilul. Furtuna boala, foamea si durerea, Neptun, Phoebus, Ceres si Lucina nu mai iau, dar dau mai multa durere. Seninãtate, fortã, fortã si vigoare Nu stiu de unde se înclinã în mine, da tu, Moarte, nu împingi atâta ardoare.
Au pozat pe,, The Lido Ei întorc stiftul spre roata însângeratã; Este speranta gresitã de a stropi apa frumosului rãu în piatrã cu dorintã desartã. Dulce fricã si desfãtare timidã, Dulce mânie si dulce pace merg împreunã: Lacrimile spalã tot pieptul, Si fac sã creascã pãrul amar: Palidã si înfricosatã Afectiune se întristeazã Cu subtire si cu chin: Bãnuialã vigilentã iscoadã toate cãrãrile: Letitia danseazã în mijloc. a strãzii. Voluptuozitatea se delecteazã în Frumusete: Multumirea fuge si stã în chin: Eroarea oarbã fluturã ici si colo: Furia îsi loveste coapsa cu mâna: Pocãinta nenorocitã se prãbuseste Abia si-a dat seama de greseala ei trecutã: Cruzimea în sânge ea se spânzurã fericitã: Si Disperarea se spânzurã. Înselãciunea tãcutã si râs prefãcut Cu semne viclene mesageri ai inimilor Si priviri fixate cu chip molostiv Pune laturi pentru Tinerete printre flori. Cu fata pe palmã stãtea El Pianto în compania Supãrãrilor sale: Si ici si colo zboarã fãrã mãsurã Licentã neîngrãditã în nici un fel, O astfel de militie însoteste copiii Tãi, Venus frumoasã mamã a Iubirilor, Zefirul udã pajistea cu rouã, Împrãstiind-o cu o mie de miresme drãgute: Oriunde zboarã, îmbracã câmpia Cu trandafiri, crini, violete si flori: Iarba se mira. prin frumusetile sale Blanca albastru pal si vermilion.
Si înãuntru, nãscutã în moduri gratioase si vesele, O domnisoarã fãrã chip omenesc, Amânatã de zefirii lascivi la tãrm Sã pluteascã pe o nisã; si se pare cã raiul se bucurã. Spuma ai numai adevãratã si marea adevãratã si suflarea vântului: Ai vedea zeita fulgerând în ochii ei, Cerul râzând în jurul lui si elementele: Ceasurile cãlcând nisipul în haine albe; Adierea undã si pãrul lor este lent si întins: fetele lor nu sunt una, nu sunt diferite, asa cum pare bine potrivite surorilor. Ai putea jura cã din valuri a iesit zeita , apãsând pãrul cu mâna dreaptã si acoperind cu cealaltã mãrul dulce; Si, bãtut de piciorul sacru si dumnezeiesc, nisipul era îmbrãcat cu ierburi si flori; Apoi, cu o privire veselã si de pelerin, a fost primitã în poale celor trei nimfe si înfãsuratã într-o hainã înstelatã. Aceasta cu ambele mâini tine suspendatã Peste treptele ei umede o ghirlandã Din aur si pietre orientale aprinse: Aceasta îi însoteste o perlã pânã la urechi: Cealaltã pe pieptul ei frumos si pe umerii ei albi pare sã rãspândeascã în jur bijuterii bogate, Din care obisnuiau încercuiesc propriile gâturi Când au condus colindele pe cer. Atunci sferele par sã se ridice spre tine, Stând pe un nor de argint: Ai parcã sã vezi vãzduhul tremurãtor În stânca tare, si tot cerul multumit; Toti zeii se bucurã de frumusetea ei
Sã cânte fiecare, eu voi cânta, Legãnarea legãnarea legãnarea. Deja sunt zãpãcit de promisiuni Mã tii în badaluco Cu mâinile pline de greieri. Dupã atâtea miliarde Acest anghilã apoi alunecã, Sã spun doar --- licurici, licurici, Vino la mine, --- ce rost are mine? Desi sunt preocupat, totusi fac gãuri pentru a avea o probã din vin. Când tot eu sunt încântat, El este Sfântul Anton al Maiului. Mã conduci prin sat de nas ca un bivol; nu mai, nu. Au fãcut atât de mult cu cu cu cu, încât cineva deja bate joc de noi: Si, dacã jocul dureazã mai mult, vei vedea cucuvegia frumoasã. Mai stii cã viata nu iese bine în evidentã cu dragostea: Ce este înãuntru si ce este în afarã Fã-o singur; pentru cã nu mã potrivesc.
Zboarã fãrã sã-si miste penele si se întoarce la zeita ei fericitã si glorioasã. Visele alese se grãbesc sã se supunã si se aranjeazã sub Înfãtisãri noi: Ca ostasii care asteaptã afarã, Când zac fãrã bãnuieli si fãrã arme, La sunetul trâmbitei sunt aprinsi la rãzboi, îsi îmbracã Pieptul si îsi pun coifurile si îsi suspendã sãbiile din pãrtile lor, apucã-le lãncile si scuturi puternic sunt bratele lor; Si asa, dupã ce au plãnuit, cãlãrii înteapã pânã ajung la linia inamicã. Era o vreme când se apropie zorii Si vãzduhul se întunecã acolo unde era maro; Si deja lcar îsi înclinã carul plin de stele si luna pare sã-i plãteascã în fatã ": Când ceea ce raiul i-a destinat frumosului lulius Visele si dulcea lui avere se aratã; Dulce la început, apoi prea amar în sfârsit, Dar mereu dulce pentru lumea e rar. // Se pare cã-si vede doamna înversunatã >> Toatã rigidã si arogantã în chipul ei, Cupidon se leagã de coloana verde a fericitei plante a Minervei, Înarmat deasupra fustei albe, care pãstreazã sânul cast cu Gorgona "; Si se pare cã toate penele aripi Si sã-i rupã nenorocitului arcul si sãgetile. Vai, cât de mult se schimbase de când acea Iubire a devenit din nou plinã de bucurie! N-a fost mândru si zvelt pe aripile lui, Nici mândru de triumful lui deloc: Mai degrabã l-a numit pe nenorocit merze Mizerabil, si cu chip jalnic.
Ce zici te reprezinta melodia asta care aveti fete care faceti nunti anu 2025 pentru voi e melodia asta si pentru toti tiganii nostri si Romanii nostri va iubiimm ❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️
Fortza ❤🎉🇷🇴🥇
@@lucianneculai1256multumim pt apreciere
@@lucianneculai1256asteptam o parere si despre clip
❤❤😊
Felicitări !
Te iubesc luci meu ❤️❤️❤️❤️❤️
Titani Banatului Dumnezeu să vă binecuvânteze mult succes în continuarea ❤❤❤❤❤❤❤❤
Multumim pt apreciere 🙏
Asteptam pareri despre clip
❤BRAVO BANATUL SÎRBESC ,FRUMOASĂ PIESĂ.
Multumim frumos
Asteaptam o parere si despre clip
Sunteti unici, cele mai bune urãri si un an nou fericit! 👍😁❤💙
Multumim pt urare
Dar am o intrebare ce sunt cu comentariile alea ca nu intelegeam legatura piesei cu mesajul 🤣
Daca ai putea sa imi rasp la intrebare ti-as multumi !!!
Bineeeeee baaa să bubuie in boxe de revelion❤🎉
Ce zici de bombRdamentul asta de melodie ? 💪💪
@ cea mai șmechera melodie ,da imi pare rau ca are putine view uri
Ce se va întâmpla cu viata mea dacã pleci, draga mea? Voi trãi nemultumit în durere, Atunci ce faci cu mine plecat. Dacã plecarea ta este fortatã, este plictisitor, dur si amar pentru mine; La suspinele la lacrimi sã spunã si la fatã aratã limpede: Dar cinstea ta îmi este de dragã, încât mã silesc cu prudentã sã suport plecarea ta, care este o ranã gravã a inimi mele. Ce va fi... Mã doare foarte tare dacã pleci, cã nu te pot urma. De ce, Iubire, îmi desparti sufletul si spiritele de inima mea? Totusi, nu te pot contrazice, pentru cã stiu cã a merge este putere pentru tine: ratiunea mea, dorinta, atenueazã pânã si rana cea mare din inima mea. Ce va fi... Du-te, meritã: Îi spun lui Dumnezeu iar credinta pe care mi-ai dat-o este slujitorul tãu, si sã se întãreascã mereu în inima lui. Ce va fi...
😂😂😂
CEL MAI SMEKER KEYBOARD DE LA TIMISOARA MENGA BINE BAIETI FRUMOS BRAVO FORTA BANATUL FORTA SERBIA
💪💪💪💪
Bine acolo ❤❤
Multumim pt apreciere
Asteptam sino parere despre clip !!!
Ms !!!
Happy New Year to all Gypsy’s in whole world!🌎 ❤… I’m proud to be Bosnian Gypsy!…
💪💪🙏🙏
Felicitări 🎉❤ Băieții‼️💯👌 Dar Tony e la Valoare pentru Generația Aceasta ❤❤❤💯💛💜😘🎤🎙🎙🎙🎶🎼🎼🎼🎼🎵
Mulumim pt apreciere 💪💪💪
Tony da este noua generatie a Romaniei fortzaaa Tony meu 💪💪💪
Vrem pareri si despre clip
Hit 🔝🎶💪🏻💙 bombă piesa bravo băieți❤️
Multumim pt apreciere 💪💪💪
Vrem parere si despre clip 💪💪
Toni de la brasov şi când cântă la misto tot sef e ! Bravo lui si tanar si forță printu tiganiilor !
💪💪💪
Oh! îndreptã-te spre mine acum sã-mi milã de credinta mea curatã, ca sã se adunã în tine toate virtutile si frumusetile. Miscã-mi slujba, de atâtea ori vede pasii tãi sfinti, de atâtea ori se crede binecuvântat fãrã sã meargã în rai. Sã te mai miste frumusetea pe care ti-am adus cu râvnã atâtia ani, nu fãrã mare pagubã pentru mine. Oh! regretã-mã, dragã domnule. Dacã cerul te-a onorat cu o asemenea cinste, Ah! nu fii nerecunoscãtor; Cãci Frumusetea nu ti se dã, ca sã o pierzi degeaba. Nu-ti face griji, nu tine gânduri nepoliticoase în tine, pentru cã stii cã un zâmbet dulce de pe chipul tãu mã face sã-mi uit toatã furia. Atunci modestia ta îmi face si ea semn sa fiu cu totul plin de compasiune: Ah! Nu fi atât de despretuitor fatã de cei care îsi pãstreazã mereu dorintele în tine. Acea frunte vesela a ta, din care s-a luminat iubirea mea credincioasa, care acum ma face sa plang, O! lasã mânia care mã loveste pânã la moarte. Ochii aceia încântãtori, pe care dragostea îi izbeste mereu, Cu acele priviri dulci Mereu modeste si întârziate, Ah! sã fie milostivi de durerea care mã acru.
Care sarpe mic de aripi cautã un cântec al mortii prin doline, Care, vãzând sãgetile otrãvitoare, ar vrea sã trãiascã în altã parte Si ce este marinarul care printre valuri Cu adiere blândã Îsi cãlãuzeste barca prin asemenea necazuri Si apoi cu vânturi de miazãzi Rupe tãrmurile conflictuale din mare; Asa îmi vine acea zi plinã de angoasã Când iubirea m-a învãluit în cursa ascunsã, Ca sã mã facã atunci sã simt rãu vesnic. Vai, care nu m-a mai eliberat niciodatã de acel lant al iubirii Si înselãciunii, si nici nu ai mai dorit sã-mi dea libertate. Unde este praful Vino, umbrã rece, sau picteazã Ce trãiesti fãrã iubire? de ce ti-e fricã de ce fugi? Ce e în neregulã cu tine? de ce nu ai acum aceastã fricã din inima ta tremurândã? Trimite-mi înaintea ta, femeie crudã, cã sluga ta credincioasã, tremurândã, fãrã sânge, fãrã sânge zic, pentru cã însusi sângele lui si-a golit carnea lividã 1, Transpiratie rece si sânge amestecat transpira ca un om care lânceste în chin de moarte; Un câine se hrãneste cu piept, un sarpe cu inimã, Unul bea sângele, altul transpira oasele. Abia mi-a scris despre putin sânge de la mama lui dreaptã si îti cere doar o urnã unde sã se odihneascã si sã fie îngropatã cenusa lui, Scris cu aceastã epigramã slabã: Iubire pentru care am fost cândva o fiarã nocturnã, Praful m-a redus aici într-un nor orb. Furgonetã cu inimã, umbrã rece sau figurã pictatã pe perete Ce faci, trãind fãrã iubire? de ce ti-e fricã? De ce fugi? Ce e în neregulã cu tine? De ce nu ai acum aceastã fricã din inima ta tremurândã? Dã-mi înapoi robul tãu si fii în sigurantã, tempereazã-ti inima acum cã nu mai tremurã, si mutã-mi strigãtele si gemetele la milã, Îngãduie-i credinciosului tãu sã nu fie aspru. Opinie mutã, gând mut cã nimic nu valoreazã fãrã iubire, frumusetea este dulce si umanã; Cã cine este crud nu este bun cu nimic. Miluieste-mã, nu fi strãin, Sã nu-ti parã rãu sã ajuti robul tãu, Cãci, a trãit fãrã iubire este un lucru desar.
Iubire, dacã suspinele noastre te ajutã, Sã-i tin mereu pe credinciosi în rãzboi, Împotriva ei, care îmi deschide si închide inima, Aratã dovada finalã a puterii tale. Nu numai ceea ce aprobã legea dumneavoastrã. Iar cine se teme si venereazã cel mai mult pe pãmânt, Crud, îndreaptã si stânge sãgeata si arcul, Care gãseste mereu pieptul neînarmat. Nu existã milã dreaptã în care se strãduieste, Nici nu declarã rãzbunare, nici laudã cinstitã A celui care, învins, mãrturiseste si doreste sã slujeascã. Dacã, mãcar, puterea ta nu-i foloseste de nimic, slãbeste lanturile din inima mea obositã, ca sã pot fugi cu bucurie acolo unde mã cheamã altã femeie.
Te pup Costi!! Fratele tau Piki de la torino❤
Te pup Piki sa iti dea dumnezeu sanatate ❤️❤️❤️
Tony forta
E bombardier Generatia noua tata corect ?
Asa da nota 1000❤
Multumim frumos pt apreciere
Asteptam un com si cu parerea despre clip ❤️❤️
Foarte frumos o aacult cu mare drag ❤
Acum urmează și ceva cu N guta si monica o colaborare frumosa .o doina sau ceva de joc ❤
Bravo toni si costi si 😮😮😮
Mulumim pt apreciere ❤️❤️
Vrem sa auzim o parere despre clip ? 😊
Frumosă
Care nu dai like la comm, să dea Dumnezeu să nu iei permisul
@@erikmamiron5765 mamaaaa ce bine ai vorbit te iubesc ❤️❤️❤️
Eu de 3 zile încontinuu o ascult,mai vrem aceasta combinație
Multumim pt apreciere promit sa mai fac combinatie de genul
Vrem o parere si despre clip daca se poate
Cei din Timișoara aici👇❤
Fortzaaaaa Timisoara 💪💪💪
Ce parere ai de piesa ?
@@COSTITimisoara o combinație bombă rupe de revelion,baftă în continuare 🎉🥇
Stiu "Dragostea nu este lumea. Dragostea este ceea ce face ca rotatia sã fie acceptabilã". Mi-am tinut ochii atenti, admirând, Precum Cervetu tânjeste de obicei dupã imaginea lui în fântânã, ochii lui luminati de dragoste, actiunile lui, chipul si cuvintele lui si cântecul care fãcea cerul sã viseze la sine, acel zâmbet cu care eu Sunt multumit, Cine ar arde pietrele, Care face ca fiecare fiarã sã se îmblânzeascã prin aceastã pãdure Si sã stea apele curgãtoare. O, dacã as putea gãsi pasii pe care picioarele se miscã! Nu as fi gelos pe Glove. Pãru tremurãtor proaspãt, Unde 1 frumos picior gol i-a plãcut sã se scalde, sau cât de fericit esti; Si zboarã, plante ramificate care în acest salt alpin hrãnesc strãvechia rãdãcinã a umorului, printre care si singura mea Beatrice vine uneori! Ah, cât de mult te invidiez, fag înalt si muschi, cã ai fost vrednic de atâta bine! E plãcut sã te bucuri de aura care i-a întâmpinat versurile ceresti! Aura a primit frumoasele versuri si le-a pus în poala lui Dumnezeu, ca sã-l facã sã se bucure de tot paradisul. Aici florile, aici iarba smulsã, Aici trandafirii se învârt: potolesc acest aier cu râs dulce. Acolo este apa pe care o fac frumos pe Bagnole. Oh, unde sunt? Ce dulceata ma distruge? Cum am ajuns la o asemenea pace? Cine a fost escorta? Cu cine vorbesc sau argumentez? Unde este dulcea calm? Ce plãcere coplesitoare alungã sufletul? Cântecul meu sãlbatic în dragoste, Mergeti în sigurantã oriunde doriti; Din moment ce joia durerile tale sunt inversate.
Iatã privirea ta dumnezeiascã fatã de tine* Care în haine albe se aratã fericitã Si acum pare sã zicã: Credinta cere credintã. Prin urmare, pedeapsa tulbure se calmeazã; Vãd cã sãnãtatea ta este aproape; Dupã nor se vede soarele senin.
Betonn rau jocu👍🏼👍🏼
Multumim pt apreciere
Akm vrem sa auzim o parere si despre clip 😊
W Piatra a ramas pe pamant pentru vesnica amintire, patrie, a marii tale rude, Triumf, faima, onoare, nastere si glorie. Acesta este diamantul, sau mai degrabã piropul aprins, care este marea ta iubire, plebea oamenii de rând si poporul patrician. Ei bine, poti sã-ti lasi lacrimile de înmormântare si mai fericit ca niciodatã sã ridici capul, vesel si fericit sub mantia neagrã; Întrucât atâta comoarã mai rãmâne pentru tine, O astfel de pretioasã bijuterie corucãtoare, Ca sã-ti arate gloria vãditã. El respectã deja toate legile, Pacea, credinta, sufletul, concordia si dreptatea, surorile toate iubite de el. Mândria în zbor în centrul prãpastiei abisului infernal al furiei si indignãrii; Discordie, invidie, casã de rãutate; toate aruncate în înpãrãtia tãtarului, Fiica ale noptii, unde vorbesc Acheron bãtrânul mereu plin de mânie; Sfintele virtuti cãtre muntele slãvit Îngrãdit împreunã una câte una De piatrã în jurul izvorului tãu limpid. Averea împodobitã cu un asemenea bãrbat Iar latabunda parcã se laude si râde Sã fie nici o reginã ca ea. Frumoasa Florentia se increde in sine Si se da in bratele tale, alma coloana lui Alcide unde raiul se increde iar: Si vine veselã într-o fustã întunecatã De dragul tatãlui tãu si-ti dã greutatea pe pe care aceastã femeie stelarã o tine în mânã.
Progne si sora ei veche s-au întors, pentru ca fiecare vale sã rãspundã la sunetul lor, Si multi altii care dintre cei dragi pleacã Îsi încearcã truda lor dulce obisnuitã. Umbra, care odatã pãrea densã si ostilã, face malurile cândva plãcute si vesele, Si zefirul infuzeazã aerul mai dulce, Benigno este Pohoebus în sezonul aprica. Astfel fiecare versant este strãlucitor de iarbã si flori, unde cu sunetul sãu fiecare pãstor îsi face plãcere turma lui împodobitã, care deja pãrea obositã. Prin pãduri verzi fiecare fiarã sãlbaticã îsi ispiteste cu bucurie jucãus flãcãrile*; Dar pentru mine, fiecare zonã ruralã este albã.
Sfântã fecioarã imacula Iubire de iubire adevãratã, Care a nãscut pe împãratul care domneste în ceruri, Carearea creatorul în lumea ta de talamus "; Fecioarã strãlucitoare, Numai pentru tine simtim cât de bine este pe lume: Tu esti o mângâiere bunã celor necãjiti, Si esti vânt si port corabiei noastre. O, coloanã fermã de sincerã smerenie, De caritate acoperitã, Adãpost al milei, blândã Madona, Prin care drumul deschis se vede pânã la cer; Ajutã-i pe cei sãraci care sunt printre lupi si miei. Iar vrãjmasul nelinistit care ne rãtãceste crede cã ne devoreazã, dacã nu ne ajuti, dragã Maria.
HIT Tată❤
Mulumim pt apreciere 💪💪
Hai o videoclipo ? So penes 💪💪
Bineeeeeee!!!!!
❤️❤️❤️❤️💪💪💪
❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤❤
❤️❤️❤️❤️❤️
Vreau sa auzim o parere despre melodie pls daca se poate
Parerea oamenilor pt noi este cea mai importanta
Mi se pare cã degeaba, vechi fiind, Vei zice, Plângând de starea ta: Cu cât mai bine ar fi fost sã faci favoarea altora decât sã rãmâi atât de trufas. Ah, de ce nu mai eram prieten cu servitorul meu? Am gresit si sunt fortat sã spun asta. Acum o stiu degeaba în acea primãvarã Floarea ei s-a pierdut în mine, iar aceastã vârstã a mea, acum plinã de trudã, a ajuns la searã. Mãsurati-vã viata. Vezi cã suntem O umbrã care dispare, iar timpul zboarã Si tineretea nu se mai întoarce. Nu crede în frumusete, cãci suntem sticlã, Ci bucurã-te si nu mai sta, cã esti singur Acel dulce bine pe care îl cinstesc si îl iubesc.
Binecuvântatã este ziua si ciasul si am fost întepat de lucea ta iubire, doamnã. Nu am invidie pe niciun om pe lume, Nu am invidie pe zeii înalti din ceruri, De când sunt în favoarea ta, suflete, De vreme ce mi-ai dãruit cu totul, într-adevãr, multumit în foc as muri Vãzându-ti fata frumoasã acolo sus. Binecuvântatã sã fie ziua... Si lumea nu are om mai fericit de cât mine, Si lumea nu are om mai fericit decât mine. Sunt ca fenixul dintre pãsãri, sunt ca o corabie atinsã de un vânt bun. Simt cã desfac totul cu dulceatã, când mã gândesc la ea care mi-a întepat inima. Binecuvântatã este ziua... Când mã gândesc la acei ochi, la acel chip frumos de care m-a învrednicit domnul meu, sufletul zboarã în paradis si inima vrea sã scape din piept. Asa cã Îi multumesc Iubirii de o mie de ori care m-a restaurat atât de bine într-o clipã. Binecuvântatã sã fie ziua... Iubire, într-o clipã m-ai împrospãtat Din slujire atât de îndelungatã, din orice ostenealã M-ai fãcut dumnezeu din om ticãlos: De aceea se cuvine sã binecuvintez numele tãu frumos si cu voce tare; vocile spun --- Binecuvântatã sã fie Iubirea care mi-a întepat inima. --- Binecuvântatã este ziua...
💪💪💪
Cel pe care multimea rãtãcitoare îl numeste Iubire este o dulce nebunie pentru cei care o percep mai acut: Un titlu atât de frumos de Iubire i-a dat lumea unei urgii oarbe, unui rãu vesel. Ah, cât de nenorocit este bãrbatul, care îsi schimbã voia Pentru femeie sau rãu, pentru ea se bucurã sau se întristeazã! Si cine dragul ei se dezlipeste de libertate Sau crede în privirile si cuvintele ei! Cãci totdeauna e mai usoarã decât o frunzã în vânt, Si de o mie de ori pe zi vrea si nu vrea: Urmeazã pe cel ce fuge, se ascunde de cel ce o vrea; Si vine si pleacã, ca valurile de tãrm. O tânãrã pare cu adevãrat Aproape sub o mare frumoasã o stâncã ascutitã, Sau printre flori un sarpe tânãr Tocmai iesit din stânca veche. Ah, ce trist este printre cei mai nenorociti Cel care poate suferi mândria aprigã a unei femei! Cãci cu cât chipul ei este mai frumos, cu atât mai multã înselãciune ascunde în sânul ei înselãtor. Cu ei Iubirea prinde ochii tãi de tinerete, furând de la tine orice gând bãrbãtesc: Si precum cineva dintr-o datã se înghesuie de momeala dulce, Nu-i pasã niciodatã de propria-i libertate: Dar, de parcã Lethe ar amesteca Iubirea cu tine, Îti uiti repede înaltul. natura, nici atunci gândul viril nu rãsare în tine, încât sã te dezbrace de propria ta valoare. Cu cât mai dulce, cu cât mai sigur este sã urmãresti fiarele fugare în urmãrile Printre pãdurile strãvechi din afara santului sau zidului, Si spioneazã-le bârlogurile pentru o lungã perioadã de timp!
El stã ca un nebun, si inima îi îngheatã, si sângele îi îngheatã în vene: El stã ca o marmurã fixã, si totusi o contemplã pe când ea pleacã si nu se gândeste la durerile ei; Lãudându-se în sine însusi mersul celest dulce si evantaiul rochiei îngeresti. Si se pare cã inima pieptului i se sfâsie, Si cã drumul sufletului îi fuge din trup, Si cã ca gerul dinaintea soarelui se mistuie si se mistuie în lacrimi: Se simte deja a fi unul din ceilalti iubiti Si vorbesc ca oricine filã de iubire sã-l suge. Acum se teme sã o urmeze, acum tânjeste: Aici dragostea îl trage, de acolo rusinea îl duce înapoi. Unde sunt acum, Iulius, sentintele grave, cuvintele si preceptele mãrete, cu care i-ai chinuit pe nenorociti? De ce nu-ti place si tie la vânãtoare? Acum, iatã, o femeie în mânã tine cheile tuturor dorintelor tale si tuturor gândurilor tale dulci închise în ea însãsi, nenorocitã: Vezi cine esti acum, cine ai fost acum o clipã. Înainte sã fii vânãtor de fiare sãlbatice; O fiarã mai frumoasã te-a încurcat acum în legãturile ei: Odinioarã ai fost al tãu, acum esti fãcut din Dragoste: Acum esti legat si cândva erai liber. Unde este libertatea ta? Unde este miezul tãu? Dragostea si o femeie ti-au fost luate. Ah, cât de putin ar trebui sã creadã în sine! Cãci Iubirea are legea asupra virtutii si norocului. Noaptea care ne ascunde lucrurile S-a întors umbritã de mantie înstelatã: Iar privighetoarea sub ramurile iubite Cântarea a repetat bocetul strãvechi; Dar numai Echo rãspunde la plângerile sale,
Munti, vãi pesteri si dealuri Pline de flori, ramuri si iarbã, Peisaj verde, pãduri umbroase si dese; Vârfurile dealurilor, care sunt di ce mai moi, îmi fac durerea amarã, chinuindu-mi ochii nebulosi si întunecati; Râul, care pare sã-mi cunoascã durerea nemiloasã plânge cu mine atât de dulce; Augel, sã ne însoteascã Unde Iubirea se întrsteazã cu noi cântând; Zâne, nimfe are si vânturi; ascultã sunetul plângerilor mele triste. Deja de sapte si sapte ori zorii frumoase si-a arãtat fruntea înconjuratã de pietre pretioase orientale; Delia a adunat deja coroanele, în timp ce fratele ei thetis locuieste în interiorul fāntânii mari; De vreme ce muntele mândru nu a marcat piciorul alb al acelei femei trufase, care transformã în dulce primãvarã ceea ce atinge, umbrã sau verde. Aici o floare, aici iarba creste Din ochii ei frumosi si apoi se hrãneste cu ai mei Pascesi a lacrimilor mele Fiecare frunzã fericitã, Si pleacã cel mai mândru rãu din verde. Vai, de ce ne este atât de interzis acel chip care linisteste cerul când este cel mai întristat? O, dacã n-a vãzut-o nimeni Jos prin vãile umbroase Alergând dintre iubiri verzi, Sã tes ghirlande, Florile albe si rosii, albastrii si galbenele, mã rog sã mã înveti; Dacã el este cel care domneste în aceste pãduri milã. Dragã, aici o vom vedea odihnindu-se cu umilintã sub frunzisul proaspãt al fagului bãtrân. Tremur la amintire. Vai, ce dulci valurile le-au fãcut pãrul frumos de aur împrãstiat în vânt! Cum am înghetat, ce am simtit, Când un nor de flori am vãzut râzând în jur ( O zi binecuvântatã!) Si pântecele iubitor plin de trandafiri! Îi înfãtisati purtarea divinã, Iubire, pentru cã mi-e fricã de el.
❤❤❤❤❤
❤❤❤
Intrare în sigurantã a lui Venus si a Iubirii: Tu singur ai împãrãtia versurilor dragostei; Dragostea vine adesea sã cânte cu tine: si coborându-si tolba de pe umeri, el încearcã coardele frumoasei tale lire. Cipru viseazã un munte încântãtor Care vede cele sapte coarne ale marelui Nil Prima înrosire a zarelui, Unde piciorul muritor nu se poate odihni. În jug un deal verde îsi ridicã capul; Sub ea stã o pajiste fericitã "; Si în timp ce se joacã printre flori, adiere lascive Face iarba sã tremure dulce Un zid de aur încununeazã malurile îndepãrtate Cu o vale umbroasã de arbusti curati, Unde pe ramuri printre frunze noi, Dulcile lor pãsãri îsi cântã dragostea. Se aude un murmur plãcut al valurilor, Care formeazã douã pâraie proaspete si limpezi revarsând dulce cu licoare amarã, Unde Iubirea înarmeazã aurul sãgetilor lui. Nici gerul fraged sau zãpada proaspãtã nu albeste vreodatã frunzisul grãdinii vesnice: iarna îngheatã nu îndrãzneste sã intre acolo; Fãrã vânt sau iarbã sau arbusti cauciucuri*: Acolo anii nu-si întorc caietul*; Dar o primãvarã fericitã nu dã gres, Care-si etaleazã în adiere pãrul blond si cret Si leagã o mie de flori într-o ghirlandã. De-a lungul malurilor sunt fratii lui Cupidon, Care singuri sunt obisnuiti sã loveascã Pe necunoscutul obisnuit, Cu glasuri puternice si strigãte de copil ascutându-si sãgetile la înãltime. Pleasure and Danger
O, jupiter mânios în vedere mai crudã, Bine ai venit la umbra sfintei tale tulpini Glasul smerit, tremurând si înfricosat; O, cauza sau sfârsitul tuturor dorintelor mele, care trãiesc numai din parfumul frunzelor tale, Ah, va fi vreodatã cã cu note mai înalte, Dacã averea nu se opune voii mele, Duhul mãdularelor, care ti-au fost devorati din soarte chiar din leagãn, Va rãsuna de la Numidi la Bootez, De la Indi la marea cã' cerul nostru se întunecã Si, asezându-ti cuibul în lemnul tãu fericit, din pasãre rãgusitã devii o lebãdã albã? Dar, în timp ce eu tremur si tânjesc dupã înalta întreprindere Si cãrãrile spre dorinta mea sunt tãiate, Sã cântãm despre slãvitul tãu frate, Care face un nou trofeu de slavã Sângele curat al celui de-al doilea ram": sudoare în praful acesta eu. Acum miscã mai întâi versurile mele, Iubire, care ridicã fiecare inimã ticãloasã la zbor înalt. Si dacã aici deasupra adevãrul rãsunã, Cã fiica Ledei, o, sfânt Ahile, Dupã ce ai lãsat trupul tãu în mormânt, Sã te mai aprindã cu scântei amoroase; Lasã-ti cea mai mare trâmbitã sã tacã putin ca sã pot suna prin orasele romanesti si sã-ti temperezi lira pentru cântece noi, în timp ce eu cânt despre dragostea lui Julio si a armelor lui. În vremea minunatã a vârstei sale verzi, Încã vãrsând prima floare pe chip, Si de vreme ce chipesul Iulius nu experimentase încã Dulcile griji amare pe care le dã Iubirea, El a trãit fericit în pace si libertate.
Aproape de soare era la cel de-al doilea ospiciu, Când Dragostea m-a miscat sã te vãd, Inima Mea tristã asteaptã ajutor, Care a îndurat prea multã torturã din cauza dragostei. Dar averea mea rea si mândru ospiciu Mi-a luat sufletul drept si pentru atâtea ore nu mi-a fost de folos sã astept, încât durerea aproape cã m-a împins la moartea mea supremã. Si când spiritul obosit îi ajunsese deja pe buze, Speranta s-a dus în întâmpinarea lui si i-a spus: Opreste-te, mânie va fi înviorarea ta. Doar asta m-a ajutat de la ultimul pas Dar aminteste-ti în cine m-a pus steaua mea, aproape cã mor din nou.
În mijlocul unei vãi este un crâng Cu o fântânã plinã de desfãtare. Din acest izvor se ridicã ape atât de dulci, încât cine o gustã o vreme nu mai cere nimic altceva: am fost vrednic sã-l gust, si mi-a plãcut atât de mult, încât nu-mi mai vine în minte; pentru cã, dupã credinta mea, Aceastã dulceatã întrece orice alte dulce, Pentru cei alesi pentru atâta bine. În mijlocul unei vãi... Nu vreau sã te învãt unde e, ca sã nu se ducã vreun animal brut pe-acolo: îmi arãt cu plãcere calea, asa cã cine vrea sã meargã acolo înainteazã treptele. . Oricine nu vrea sã facã o anumitã cãlãtorie ar trebui sã meargã pe douã cãi cãtre aceastã sursã. În mijlocul unei vãi... Urci pe un munte oarecare Care aproape cã pare plin de zãpadã albã: Te treci drept spre izvor de fiecare parte o movilã plãcutã, Si în mijlocul lor un sân vag si dulce Care. umbreste atât frumosul deal. În mijlocul unei vãi... Continuând poteca din mânã în mânã Treci printr-o movilã vagã O pantã atât de blândã, încât pare planã, iar dealul este curat si unit si frumos: Apoi douã vãi se ascund a' piciorul lui, Si în mijlocul acestuia este locul despre care ti-am spus. În mijlocul unei vãi...
🎉🎉🎉🎉🎉🎉🎉🎉🎉🎉🎉🎉🎉🎉
Cunosc marea dorinta care iti chinuie inima, iubita: poate intr-o zi vei fi fericit cu atâta dragoste. Îti cunosc bine dorinta, stiu cã sunt iubit de tine: atâta durere si atâta durere vor fi bine rãsplãtite. Nu esti de folos unei femei nerecunoscãtoare: am testat puterea iubirii: nu m-am nãscut dintr-o coajã, si eu sunt din carne si oase. Stiu... Nu pierzi vremea degeaba, O sa atingi bine intr-o zi portul: Va fi mult timp sa-ti ajute. Nu vei fi nedreptãtit, Cãci se cuvine sã-i iubesti pe cei ce iubesc Si sã rãspunzi celor ce cheamã: Fii ferm si nãdãjduieste în Dumnezeu Îl cunosc... Cui sã-i dau aceastã iubire decât iubitului? Pentru cã dacã este ferm si constant, El l-a cumpãrat cu pretul lui. Rãmâi ascuns asa si reuseste-ti râsul. Unele pãsãri vor cãdea în plasa, iubitului meu. Stiu... Nu-ti face griji dacã astepti; Pentru cã nu sunt, iubitã, cioara, Când vremea este potrivitã, stiu sã mã întorc; Nici nu sunt o furnicã din rowan. Nu este adevãrat cã Iubirea este oarbã, dimpotrivã, vede chiar în inimi: nu va dori ca aceste flori sã fie vreodatã sãrutate. Stiu...
@@elenacain4298 eu nunte inteleg nik cu toate comentariile astea jur
Dacã marele Tunetor si-ar fi pierdut fulgerele de foc si sãgetile sale, Dragostea ar fi strãpuns atât de multe dintre ele prin inima mea, încât numai eu le-as putea restaura. Iar dacã Neptun ar fi lipsit de mãrile largi care se întind pe uscat, as vãrsa atâtea lacrimi, încât cu mai multã bãuturã ar fi putut recuceri mãri noi. Iar dacã Vulcan ar pierde focurile aprinse, as fi în stare sã dau fierarului marelui zeu Focurile inimii mele amare si arzãtoare. Si dacã Eulo ar fi lipsit de împãrãtia lui, vânturile i-ar da Putere cu suspinele mele. În aceastã stare pentru tine, femeie, trãiesc. Lângã soarele alerga sã vadã ospiciu, inima Iubirii era plinã
Este adevãrat cã aduc dragoste marii tale frumuseti; Dar încã mai am o dorintã mai mare sã mã uit la onoarea ta. E adevãrat, femeie, cã ard; Dar în rest, nu mã uit la tine. Si sunt anumite cicade care o pregãteste fãrã sare si te tin mereu în logie: toate sunt popon de la Giogia, cu o piele si o singurã aromã. El este adevãrat... Acestea sunt anumite lumânãri frumoase care au mai mult vânt decât o minge: Pline de arcuri si spãrturi Sunt ca o omida si nu fluture, Cu banda pe umãr, Tot drumul în mop si în piept, Întotdeauna în brate si înfruntându-se, Si uneori mirosind floarea. El este adevãrat... Tinei sau mai degrabã tineri, Nimeni nu stie la ce pescuiesc. Ei merg cu ochii holbati, Hoinãrind ca nebunii. Pot sã vã spun cã e misto cu cei care nu sunt sãlbatici: Si nu stiu sã iasã din practicã. Apoi au scandat despre ea. El este adevãrat... Sunt îndrãgostit de mine, Si culoarea mea mãrturiseste: Dar cine m-a legat de el stie cã-mi vede inima. Ei bine, sunt cei care cred astfel, pentru cã acum mã uit la acesta, acum la acela: Dar mereu am un ochi secret pe acesta care îmi arde inima. El este adevãrat... Pãi te implor, femeie dragã, Pãi cu ochiul cinstit si linistit Nu vreau sã fiu zgârcit cu privirea blândã Sau un zâmbet discret, Care deocamdatã mã bucurã: Si voi fi mereu intentionat. uitã-te la onoarea ta. El este adevãrat...
🎉🎉🎉🎉🎉🎉
❤❤❤❤
Vreau doar sã vã spun (Ah, ascultati, femeile mele) despre unele dintre marile voastre nebunii: Dar încercati sã iertati. Dacã ai fi mai discret în privinta dragostei, ai fi mult mai fericit chiar dacã ti-ar salva onoarea. Nu vrei un iubit, nu-l tine niciodatã la pilon: pentru cã pânã la urmã cel rãutãcios trebuie sã-si dezvãluie durerile. Si eu te vreau... Cand vede ca ii astupi urechile, striga cu voce tare; Pentru cã nu poate acoperi nãut Care provoacã o mie de morti în fiecare zi. Ar trebui sã ai grijã sã desfãsori si sã desfaci nodul, sã arãti timpul si modul în care pot sã-ti vorbesc putin. Te vreau doar... Atunci când esti într-un punct strâmt, comandã cum si când, fãrã sã faci atâtea flirturi, fãrã a fi nevoie sã pui ban. Atunci nu trebuie sã atingeti picioarele sau mâinile oamenilor. Clopotelul poate fi fãcut manual dintr-o singurã miscare. Te mai vreau... Mai sunt niste resurse de pus la loc Dacã ai fi suspicios, oricine stie sã citeascã ar putea face multe lucruri cu litere. Însã sunt anumiti smucitori cãrora le este fricã de fantomã, care mã face nerãbdãtor sã-i vãd, nãscuti tocmai pentru a se învârte. Si eu te vreau... O femeie care este bunã stie sã priveascã bine O invit: când este ieftinã si ticãlositã, nu stie niciodatã sã ia de partea; Atunci îsi muscã degetul în zadar, Când pielea s-a zgârcit. Asa cã, în timp ce esti frumoasã, hai sã asteptãm sã triumfãm. si eu te vreau...
Moartea, pentru a lua cel mai boga tezau care se afla sub cer, a dezlegat superb un laur atât de faimos si pretios. Ei bine, între toti muritorii a ales floarea, Sã aducã înapoi cele mai cinstite si mai sublime pradã care au existat vreodatã pe pãmânt; Si nu s-a gândit sã plece în lacrimi si dureri Orasul lui îndurerat, pentru asta Cine în rai culege roade bune din bunãtatea lui: Cãci poate din milã cutitul aspru Arla a pus înapoi sau secera ascutitã Sã ne facã mereu crud mãcel. Dar ce viatã a fost vreodatã atât de onorat? Ce urmas glorios împodobit si sincer? De unde se hrãneste si se naste fiecare virtute? Fiecare limbã, fiecare talent, fiecare stil lipseste Sã-si cânte laudele fãrã de sfârsit, Unde fiecare tubã rezonatã este obositã. Toate gratiile nemuritoare si divine Întotdeauna în interiorul acelui cufãr Ferno hotel De o mie de arte si discipline infinite; Din tara lui o iubire si un guvern de caritate de un zel inestimabil, care au fãcut numele sãu vesnic. În timp ce lumea va fi durabilã pentru animale, în timp ce stelele cerului vor strãluci, atât de multã faimã inviolabilã va dura. Mai devreme râurile se vor întoarce la izvoare; Mai întâi valurile vor lipsi de Egee sãrat si de peste, iar cãprioarele vor pãsuna în aer:
Pãstorita se trezeste la timp, ducând caprele sã se hrãneascã Fora fora Trãdãtorul Cu ochii ei frumosi mã îndrãgostesc de ea si fac miezul noptii sã parã zi. Pol iese la plimbare la fântânã Cãlcând în picioare ierburile fragede, o, fragede, galante si frumoase, Sermolin proaspãt, miruri proaspete; Si pântecele este plin de trandafiri si violete: Apoi îsi întinde bratele si îsi spalã chipul frumos, mâna, piciorul pieptul curat, Pieptul curat Cu mare încântare", ......... cu o înfãtisare albã, Râzând pe la tarã. Si uneori cântã un cântec, Cã oile si mieii danseazã: Si mieii fac schimburi, Deci caprele cu iezii; Si toatã lumea concureazã oh dansurile lor. Si uneori pe o poianã verde tesem ghirlande de flori frumoase; O de flori frumoase, de culorile frumoase: Deci nimfele cu pãstori; Si toatã lumea învatã de la ciobanã. Apoi seara se întoarce in camera ei, cu biciul in mana, pielea si desculta: pielea desculta. Râde si sare la fiecare salt. Asa îsi petrece timpul pãstorita.
El a încãlcat orice lege si a pus la loc evlavia: Pofta a intrat în inimile lor si acea furie pe care nenorocitii o numesc iubire. În felul acesta tineretul trufas si îndrãgostitii sfinti; Ca uneori cel care se simte bucuros nu stie sã dea crezare strigãtelor altora. Dar un nenorocit, ai cãrui nervi au fost mistuiti de flãcãrile aprinse, a strigat cãtre cer: - Fie ca doar mânia sã te miste, Iubire, pe care omul acesta mãcar sã-l creadã pentru dovadã! Nici Cupidon nu era surd la plânsul evlavios; Si a început, râzând cu cruzime: Deci eu nu sunt Dumnezeu? Deci focul Meu cu care luminez întreaga lume este deja stins? Si eu l-am fãcut pe Jupiter sã urlã printre turmã, eu Phoebus m-am dus plângând dupã Daphne Am trãit pe Pluto din scaunele infernale: Si cine nu se supune legii mele? Fac tigrul sã-si piardã mânia, leul rãcnetul aprig, balaurul Fluierul. Si cine este acolo care are o gurã atât de sigurã încât sã poatã Fugi de vâscul meu tenace? Sau, ca un om mândru sã mã pretuiascã atât de josnic încât sunt în mare pericol sã nu fiu zeu? Acum sã vedem dacã nenorocitul pe care Iubirea îl mustrã se poate proteja cu doi ochi frumosi. 25+ Zefirul împodobesc deja muntii cu flori frumoase: Rândunica obositã rãtãcitoare se întorsese deja la cuibul ei: Pãdurea din jur rãsuna Dulce la ceasul diminetii: Si albina ingenioasã se ducea acum pradã la prima luminã a zorilor altã floare.
Deja nu sunt, cãci ti se pare, Doamna mea, asemenea jucãrii: Ei stiu cã ne pãcãliti Si vreti golful de la toatã lumea. Deja credeam cã sunt cuco-ul, stiu cã te-am tinut în veselie: Dar în curând m-ai alungat cu rânjetele, gesturile si încuviintarile tale. Chiar si din durere mi-am revenit curând Si sunt în sigurantã ca un gândac. Si eu stiu sã plivim ramura, desi poate nu ti se pare. Deja nu sunt... Soliciti râsul, Si cu fluierul îi ademenesti pe fiecare: Ai trage într-un cintez. Dar acum ne astepti degeaba. Cu cât, Dumnezeule, bufnite, cu atât mai mult decât oricine este o bufnitã. Cheta; si nu lãsati sã fie evident. Deja nu sunt... Toti acesti pesti noi Au un pic de batjocurã; Si totusi îmi cer sã vãrs pielea pungii: Dar dacã l-as scutura putin, ar iesi atâtea chestii încât toatã lumea ar observa atunci si e mai bine dacã nu se împerecheazã. Deja nu sunt... De fapt, doamnã, sã vorbesc limpede: Îti tânjesti prea mult dupã toatã lumea, Fãrã sã faci nicio diferentã Dacã e alb sau verde sau maro: M-ai face sã-mi iau una (Si as fi foarte bine), La aceasta 'altii spun lui dumnezeu; Si ai avea ghinion. Ei deja nu sunt...
Dar, asa cum un sarpe mic obisnuieste sã rãtãceascã în tãcere prin iarbã sau un peste sub valuri, tot asa spiritele arzãtoare aleargã prin oase si sânge si focul creste. Dar Venus, de îndatã ce curierii sãi promit au plecat, a trecut la alte gânduri. A numit-o pe Pasithea mireasa Somnului, Pasithea sorã a harurilor, Pasithea care este mai iubitoare decât ceilalti, Cea mai frumoasã dintre toate; Iar Movi a spus, o nimfã gratioasã, Gãseste-ti sotul iute si zvelt: Fã-o sã arate frumosului lulius o asemenea imagine, Care sã-l facã sã se înfãtiseze pe câmpul minunat. El i-a spus deci; si deja nimfa prudentã Correa suspendatã prin vãzduhul senin: Aripile ei îl poartã linistit fãrã nici un vuiet, Si-l regãseste în mai putin timp decât fulgerã. El a însotit carul noptii si a umplut aerul în jur cu Vise de diferite forme si purtãri ciudate, Si a linistit râurile si vânturile. Când nimfa s-a arãtat ochilor sãi mormânti, Cu sclipire de zâmbet ea i-a deschis: Fiecare nor din ochii ei a dispãrut, Cã puterea razei nu a putut îndura. Fiecare dintre Vise, în interiorul mãstilor lor s-a apropiat de El si si-a dezvãluit fetele Dar când Morpheus i-a ales împreunã cu ceilalti, a cerut ajutor lui Slep si apoi si i-a trezit repede. Apoi s-a dezvãluit si i-a avertizat repede despre ce era necesar si a plecat fãrã odihnã. Abia îsi ridica sprânceana înaltã, pentru cã îi era deja destul de somnoros.
Va fi al ta, mamã si al fiului tãu Iubire:Asa vor cânta mereu versuri si lire Sãgetile, flãcãrile, arcuite si tolbele. Apoi a devenit mai veselã în înfãtisarea ei. O splendoare vermilionatã a fulgerat în jurul ei, suficient pentru a face ca o piatrã sã divine un iubit, Marte. si-i arde în pleoape o asemenea flacãrã, Precum o face frumosul zori de flãcãri: Atunci fiul se lipeste de sânul ei, Si, atingându-i cu mâinile pletele blonde, El o iubeste pe toti si cu bucurie îi rãspunde. Foarte mult, fiule frumos, dorinta ta îmi face plãcere, ca slava noastrã sã-si întindã aripile tot mai mult. Cine greseste, sã se întoarcã pe calea cea adevãratã' Este o obligatie sã-l slujesti pe cel ce porunceste bine ". Cu toate acestea, se cuvine ca Lauro sã meargã din nou pe câmp si sã fie încununat cu o nouã ghirlandã; Pentru cã virtutea este mai aprinsã. necazuri, pe mãsurã ce aurul este mai inflamat în foc. Dar mai întâi lulius trebuie sã se înarmeze, pentru ca lumea sã ne împlineascã faima. Si cântã acum bratele puternicului Ahile Si reînoieste în stilul lui vremurile de demult, Cã va deveni tesãtorul poemelor noastre Cântând si exemplele amoroase; Acolo unde gloria noastrã, o, fiule frumos, vom vedea înãltându-ne deasupra stelelor. Iar voi ceilalti, copiii mei, cu bucurie întoarceti-vã aripile triumfale cãtre poporul toscan. Mergeti cu totii, despicând aerul întunecat: l-ti repede fiecare dintre voi arcul si sãgeata: Fie ca ardoarea înversunatã a lui Marte sã vinã la voi. Acum o sã vãd, copii, care dintre voi valoreazã mai mult: Sã mergeti cu totii sã loviti în corul toscan pe care îl rezerv pentru primul care zboarã un arc de aur.
Cãci fie ei doi îndrãgostiti diferiti De aceeasi stare, prevãzãtor si politicos Împreunã aprinsi de o Doamnã blândã, Si fermi si constante în dragostea lor pentru ea; Ei merg de acord înaintea acestor oameni pentru a-si face mintile cunoscute despre asta; Ei explicã motivul si sunt Întelesi în aparitiilor lor iubitoare: Femeia pune pe capul unuia dintre ei o ghirlandã, pe care a luat-o din a ei, si o întreabã pe cealaltã, pe care o avea pe cap. Si o pune acolo unde a luat-o pe cealaltã; Si numai cu aceasta îi trimite pe amândoi; Si altfel nu le-a rezolvat îndoiala, Si n-a vrut sã spunã altceva: De aceea vã rog sã-mi lãmuriti pe care dintre aceasta îi tine drag doamna. Sfârsit
Din cea mai înaltã stea coboarã pentru a sãrbãtori bucuria ta, Glorioasã Florenta, zeita Minerva propice mintii: Cu ea existã orice stiintã, care cu prezenta ei vrea sã te cinsteascã la ceea ce este mai frumos. Mica avere îi foloseste celor cãrora le lipseste favoarea acestor femei: Si tu, Florenta, stii asta; Cãci acestia sunt stâlpii tãi fermi: gloria pe care o ai, pe de altã parte, o obtii doar din ingeniozitate de care acum o dovedesti. Stelele sunt sclavii întelepciunii, iar el stãpâneste averile. Acum ai, Florenta, ceea ce ne dorim, sunt multe si multe luni, Onoratã Palarie. Un nou timp va veni Ch'araí cele trei coroane si cele douã chei.
gândire Dar tânãrul, care încercase deja arcul, care îl elibera pieptul de orice altã grijã, ajunsese singur la casã, împovãrat de alte sperante si temeri si gânduri. Acolo, gândindu-se la noua lui misiune, era complet absorbit de gânduri puternice; Când compania plinã de durere Toti gânditori au intrat în prag. Acolo fiecare, mai învãluit de rusine, merge încet, încet prin treptele înalte: Ca pãstorii de la care lupul fioros a luat Cel mai bun taur al turmei cu coarne; Ei se întorc la stãpânul lor cu o înfãtisare joasã, Nici nu îndrãznesc sã intre pe usa dinãuntru: Ei stau oftând si confuzi de durere; Si fiecare se gândeste cum sã se scuze. Dar curând toatã lumea îsi ridicã sprâncenele de bucurie, Vãzând acolo în sigurantã un gaj atât de drag: Asa a fost sãvârsirea lui, dupã ce dulcea lui fiicã Ceres a gãsit-o din nou jos, în împãrãtia moartã. Toatã familia fericitã sãrbãtoreste: Cu ei lulius face semn de bucurie Si cât poate, durerea îi pasã în inimã, Si chipul îi lumineazã de bucurie; Dar Iubirea, dupã ce si-a luat frumoasa rãzbunare, El s-a miscat fericit sã zboare prin vãzduhul negru; Si pleacã în grabã în împãrãtia mamei sale, Unde fratii lui mici sunt adunati laolaltã În împãrãtia unde toatã Harul se bucurã, Unde Frumusetea face un crâng de flori în pãrul ei, Unde tot Zefirul lasciv zboarã în spatele Florei si ,, iarba " verde; este în floare ". Acum cântã cu mine putin din dulcea împãrãtie, Erato frumos care poartã numele de iubire: Tu singur, desi cast, poti în împãrãtie.
Dragostea îl învatã cã dorintele lui amare par pline de mere si sunt pline de fericire; Si învatã-l sã încruciseze mereu în dertimentul lui. Dragostea îl învatã sã se bucure de înselãciunea sa si de toatã rãutatea lui; Învatã-l sã se bucure de a fi acolo unde are libertate. Dragostea îl învatã sã aibã mereu milã de dusmanul sãu de moarte, sã-l considere prieten si sã-i urmeze mereu pe cei care fug si îl dispretuiesc. Dragostea ne învatã sã plângem cântând, Si sã ascundem tristetea cu bucurie falsã; Ziua mortii ne învatã de o mie de ori. Plãcerile lui nu sunt fãrã martiriu: Fugi de acest nerecunoscãtor; Cã este prea binecuvântat Cel ce învatã întelepciunea în dertimentul altora. la sfat de la mine, care acum am pus tot binele meu în el: mã gãsesc în mortare de durere Cu o durere care nu mã va elibera niciodatã. Doamne! cã nu sunt din pãmânt " Un rapitor tracan, O omidã nepoliticos, rudã lui fãrã constiintã! Nu celor care vãd cã aceastã propozitie cade; Si cine mã întelege, întelege. Ca sã nu mã mai întind, Bunului cunoscãtor este de ajuns sã spun putin.
Uneori, retinând un alergãtor blând, care era gloria turmelor siciliene, se lupta cu vânturile sã alerge cu el; Acum îl fãcea sã sarã ca un leopard, Acum îl fãcea sã se învârte întru-n cerc rapid, Acum fãcea sã bâzâie lent sãgeatã prin vãzduh, dând adesea un chin amar fiarelor sãlbatice. Asa a trãit tânãrul de mare putete: Nici gândindu-se la soarta lui amarã si amarã, nici totusi sigur la lacrimile sale viitoare, obisnuia sã-si batã joc de amantii lui necãjiti. Ah, câte nimfe au oftat pentru el! Dar tânãrul a fost întotdeauna atât de trufas, încât nimfele iubitoare nu l-au îndoit niciodatã si nu si-a putut încãlzi pieptul rece. A petrecut adesea timp în pãdure, mereu necultivat si rigid la înfãtisare; Si si-a protejat fata de razele soarelui cu o ghirlandã de pin sau de fag verde. Atunci, când stelele au apãrut deja pe cer, s-a întors la casa lui cu bucurie; Si în tovãrãsia celor nouã surori, a cântat versuri ceresti cu dorintã, Si cu cântãrile ei înalte a aprins în inima lor o mie de flãcãri de strãvechi virtute: Astfel, numind iubirea pofta omeneascã, s-a bucurat cu Muzele sau cu Diana. Si dacã ar vedea câteodatã un nenorocit iubit rãtãcind în labirintul orb, împovãrat de durere, picat cu milã Urmând picioarele vrãjmasului sau, si acolo unde Iubirea îi legase inima, sufletul i-ar fi hrãnit cu douã lumini sfinte, prinse în pilorii cruzi ale iubirii; A atacat-o cu mustrãri amare: toate poeziile rumene. Scuturã, nenorocitul, din sânul tãu rãtãcirea oarbã care te furã de la tine si oferã celorlalti: Nu hrãni cu lingusire o mânie desartã care se naste din pofta lenesã si lenevia.
Adesea în acest loc mã distrez Aici vin sã locuiesc singur: Acesta este un refugiu dulce Pentru gândurile mele: Aici Iarba si florile, aici mã ademeneste aerul curat: De aici întoarcerea la casa mea este scurtã. : Aici trãiesc fericit, Simoneta, la umbrã, într-o limfã limpede si proaspãtã, Si adesea în compania vreunei nimfe. De obicei o fac chiar si în perioadele de inactivitate. Când truda noastrã este întreruptã, Veniti la altarele sacre din templele voastre Printre celelalte femei cu fastul obisnuit. Dar, ca sã-ti împlinesc marea dorintã în toatã plinãtatea, Si sã îndepãrtez îndoiala care-ti tulburã mintea, Nu te mira De frumusetile mele duioase, cã m-am nãscut în poala lui Venus. Acum, cã soarele si-a pus rotile jos, Si din acest copac mai cade umbra, Acum cicada obositã dã loc greierului, Acum sãpãtorul aspru curãtã câmpurile, Si acum fumul se ridicã din satele înalte; Taranca isi aglomera masa barbatului; Acum voi lua din nou traseul meu mai scurt: Si te întorci cu bucurie la escorta ta. Apoi cu ochi mai fericiti si mai zâmbitori, Încât cerul de jur împrejur s-a limpede, S-a miscat peste iarbã si cu pasi încet împodobit cu un act de har iubitor. Atunci pãdurile au fãcut dulci bocete, Si pãsãrele au început sã plângã: Dar iarba verde, sub treptele dulci, S-a fãcut albã, galbenã, vermilie, albastrã. chiasma. Ce ar trebui sã facã Jupiter? vai, cel care încã mai doreste sã-si urmeze steaua si totusi frica îl retine:
Acum Brutus ar dori sã trãiascã în lume Pe malurile Arno, bunii Fabritiu Sucumbere si Caton care merg la fund. Acum, un câmp lateral pare un indiciu clar pentru sufletele blânde, pentru mintile divine, materia sublimã fãrã etichetã si viciu. Sã se învete laudã: se pare pentru dulcea si marea amintire a pãrintilor tãi trãvechi si vrednici pãrinti. Stii din dafinul tãu câte grilande Câtã si câtã tuba poetica, Cã Atena sau Grecia nu se extind atât de multe. Dar ti-am pus doar o coroanã, care pusã pe pãrul tãu sclipitor te va duce acolo unde tunã marele love. Nici nu credeti cã numai tara africanã l-a fãcut celebru pe Scipio Si nici Lavina una din Turnus sau Palas: Crezi cã a fost tuba lui marone. Si Pompei ar fi poate mai putin clar dacã nu ar fi lucan sau cicero. Cato cãruia trãirea îi pãrea deja amarã, Dacã n-as fi Plutarh, gândul lui ciudat l-ar costa totusi scump. Marte si sabia atât de cinstitã, dacã nu ar fi toga minervei, faima Lui în lume n-ar dura nici-o orã. Roma, pãstreazã numai Todo Padova, Iustin, valeriu al superlativului, Nemuritor caterva lui nobilã. Cezar ", 1 din care a fost lipsit de viatã, Era, dacã nu avea condeiul cu el, Fatã de mare un pic pârâu. Tu, Grecia, dacã Homer nu ar fi cu tine, ai fi nimeni altul decât Ahile sau cunoscut drept grec. Si barbatul Hannibal nu s-ar fi dus sã-si piardã din vedere pe apeninii reci si nici n-ar fi fost atât de învingãtor la Canna, Dacã ar fi crezut într-o dimineatã sã-si piardã viata si numele, când a luat inelul în gurã si otrava serpentinã.
Ea s-a oferit tânãrului vânãtor, El si-a îndemnat cu bucurie corbul sã o urmeze, Gândindu-se pe scurt sã-i provoace un martiriu amar. " Dar dupã ce a împuscat sãgeata degeaba din brat, si-a scos din teacã sabia lui de încredere si cu atâta furie si-a miscat cãlãrgul, încât pãdurea deasã pãrea un drum larg. Frumoasa fiarã, parcã obositã, parcã merge mai încet; Însã, când pare cã deja îl strânge sau îl atinge, un pic câmp se reia în fata ochilor. Cu cât urmãreste în zadar: Tot timpul apasã pe pasii ei obositi, Întotdeauna ajunge si totusi nu-l prinde niciodatã. În timp ce Tantalus stã în valuri Stygian pânã la buze, iar frumoasa grãdinã de lângã el atârnã; Dar cand vrea sa guste apa sau marul, apa si marul dispare imediat. Îsi lãsase deja tovarãsii în urmã înainte de plecarea lui. Nici prada nu a înaintat nici mãcar un pas si deja cãlãrgul simtea cã nu mai avea suflare: dar tot urmând speranta lui zadarnicã, a ajuns la o poianã verde si înfloritã. Acolo, sub un vãl alb, i-a apãrut o nimfã fericitã; iar fiara a dispãrut. Fiara s-a împrãstiat de pe gene; Dar tânãrului nu-i mai pasã de fiarã; Mai degrabã, strânge frâiele alergãtorului si îl tine înapoi deasupra verdeatã. Acolo, plin de mirare, priveste figura nimfei; Spune-i cã din chipul si ochii tãi frumosi îi vine o nouã dulceatã în inimã.
Nu mai vrea sã fie a mea, trãdãtorul nu o vrea: o vrea pânã voi muri de dragoste si gelozie. Ea nu mai vrea sã fie a mea, Dar îmi zice, --- Du-te cu Dumnezeu, acum te-am în uitare, Nici nu te voi putea primi vreodatã. --- Ea nu mai vrea sã fie a mea, Ea vrea sã fiu un om mort; Nici nu i-am gresit vreodatã. Uite ce nepoliticos! Nu mai vrea sã fie a mea, Nu vrea sã o mai urmez, Mi-a rupt pacea si armistitiul, Cu mare rusine si grosãlãnie. Nu mai vrea sã fie a mea: mã trezesc în asa necazuri, încât cred cã voi avea mereu boala în viata mea. Ea nu mai vrea sã fie a mea: Dar o singurã mângâiere mi se dã, Cã mã voi numi credincioasã, Ea crudã, nemiloasã si crudã. Nu mai vrea sã fie a mea.
Coboarã în fruntea smeritã mândrã. Toatã pãdurea râde în jurul lui si îi lipseste grijile cât poate. În fapt, ea este regalã blândã; Si totusi cu pleoapele potoleste furtunile. Ochii unei dulce seninãtate fulgerã, Unde Cupidon îsi ascunde forta: Aerul din jur devine tot plãcut, Pretutindeni se întoarce luminile iubirii. Fata ei este plinã de bucurie cereascã, pictatã dulce cu lingustris si trandafiri. fiecare adiere tace la graiul lui divin, Si fiecare pasãre cântã în latinã. Seamãnã cu Thalia, dacã ia lira în mânã; Seamãnã cu Minerva, dacã ia sulita în mânã: dacã are arcul în mânã, tolba lângã ea, poti jura cã este Diana castã. Furia de pe chipul lui trist se retrage; Si putin înaintea ei Mândria este de ajuns: Fiecare virtute dulce este în compania ei: Frumusetea o aratã cu degetul, iar Gratia. Cu ea merge cinstea, smeritã si blândã, Care întoarce cheia oricãrei inimi închise: Cu ea merge Bunãtatea în ochii omului, Si de la ea învatã calea dulce, blândã. Niciun suflet de tãran nu poate sã-i priveascã fata decât dacã simte durere înainte de esecul ei. Dragostea prinde si ucide atâtea inimi, când vorbeste dulce sau râde dulce. Ea stãtea pe verdeatã, veselã, si atârnase o ghirlandã din toate florile create de natura rea, cu care era pictatã rochia ei.
LA Aspectul acela blând ce soimii Sub mantia aia albastrã, Care dã putere cântecului meu, Omat mi se preteazã benign si ferm. Un zâmbet frumos, recunoscãtor, fermecãtor si vag a fost întotdeauna lãudat. Oh! soarta mea asprã sã fie recunoscutã o datã de tine. Regret de starea mea mizerabilã: Vezi cã sunt în dans: Unde dureros dansez: Acum sã se miste chipul frumos împodobit. Oh! oferã-mi dor o zi minimã de pace si odihnã, deoarece fiecare plãcere a fost ascunsã din viata mea fericitã. Voi celelalte femei care sunteti îndrãgostiti de iubitul vostru vedeti, Ah! Ai Putinã milã de viata lui nefericitã si de lacrimile lui. Sã ai putinã milã de iubitii tãi: Sã nu fii niciodatã nerecunoscãtor Celor care simt mari necazuri Pentru cã vor sã slujeascã: acum nu fii imatur. Nu deveni niciodatã prea mândru pentru a avea o frumusete deosebitã; Cãci bunãtatea este mult mai lãudatã decât un chip frumos. Nu a avut loc niciodatã în paradis Un suflet crud: Porgan dulce medele Onestitatea unei femei si frumusetile.
CARTEA UNICÃ Slãvitul fast si jocurile înversunate Al orasului care slãbeste si strânge frâile mãresti si crudele domnii ale acelei zeite cer, Si rãsplãtirile vrednice pentru cinste studii, Mintea mea îndrãzneatã mã îndeamnã sã sãrbãtoresc. ; Pentru ca nume mari si fapte ilustre sã nu fie luate numai de Noroc sau de moarte sau de timp. O, Dumnezeule frumos, care prin ochi insuflã dorintã dulce în inimã, plinã de gânduri amare si te hrãnesti suflete cu o dulce otravã, faci blând ceea ce privesti si nici nu poate rãmâne lucru ticãlos. în interiorul sânului tãu; Iubirea, cãreia sunt mereu supus; Acum întinde-ti mâna intelectului meu umil. Tu porti povara care mã apasã atât de grea; Tine-ti limba, iubire, tine-ti de mânã: Tu esti începutul, esti sfârsitul acestei mãri întreprinderi: A ta va fi cinstea, dacã nu mã rog degeaba. Spuneti-mi, Domnule, cu ce capcane ati prins mintea nobilã a baronului toscan, fiul cel mic al Ledei etrusce, ce plase s-au tesut pentru a tine o pradã atât de mare? Iar tu, bine-nãscut Laur', sub vãlul cãruia Florenta se odihneste fericitã în pace, Nici nu se teme de vânturi sau de amenintãrile cerului.
[APOCRIFÃ] Debi am venit aici cu trupul obosit, inima mea este cu tine acolo unde a fost cel mai mult si va fi mereu, pânã când ruda ta si dorinta lui vor avea o soartã mai bunã. O mie de gânduri diferite le schimb într-o clipã: Si tot ce rãmâne pentru starea mea mizerabilã este cât de mult a adãugat acest domn benign si recunoscãtor la chinurile mele obosite de sperantã. Uneori sunt condus sã suspin, obosit de dulcea mea patrie si de cuibul meu iubit si de prietenia noastrã mai cinstitã si demnã. Apoi mã întorc si strig cãtre mine: Ce altceva ar trebui sã-mi doresc decât Acela care ne conduce mereu steagul pe calea adevãratã?
Îi voi urî vreodatã pe cei cãrora le place sã mã rãneascã? Si cine mã dispretuieste mereu si îsi asculti temperamentul ca sã-mi dea durere, durere si mare martiriu? Va gãsi vreodatã slujba mea rãsplatã, Iubirea mea credincioasã, Si, de asemenea durerea mea pe care o port numai pentru tine, draga mea iubire? Sper si eu sã-mi aline durerile Pentru cã si eu te iubesc: Si trebuie sã mã iubesti. Acest oftat nu este lipsit de motiv: Privirile acelea dulci vor pe bunã dreptate sã sper sã slujesc si sã am dorintã de la tine, pentru cã si tu esti femeia mea; Esti o coloanã a vietii mele; Te ador, te implor: Doamne, încã mã înec în marea durere care mã loveste si nu rãmâne niciodatã! Legno nu a avut niciodatã o furtunã mai mare în mare din cauza fortei sau a vântului, ca sentimentele mele care scapã de furia locurilor lor libere. Trebuie sã suferim, pentru cã suntem prosti. Poate cã va vedeni evlavioasã, Reluându-si bunãtatea obisnuitã; Pentru cã slujba mea nu meritã asprime, Sã nu vinã niciodatã frumusetea, Nici nu am vãzut niciodatã Frumusetea fãrã milã: oriunde vreau sã sper. Sã deznãdãjduiascã deci toti cei ce vor sã danseze În dansul dureros, Unde danseazã Speranta Care timpul ne face sã risipim fãrã rod. Trebuie sã trãiesc mereu în lacrimi si în doliu, întristare mizerabilã pentru mine? Cã nu gãsesc milã nici în mine, nici în altii pentru durerea mea? Prea binecuvântat, tu care fãrã iubire trãiesti în joacã si sãrbãtoare, fãrã aceastã furtunã în care puterea si ingeniozitatea nu au meritat niciodatã. Feriti-vã de mânia asprã si de dispretul acestui zeu feroce, care Întotdeauna vã face cel mai mult rãu acolo unde locuieste si se gãseste bunãtatea. Trist este cel care îsi dovedeste puterea! Pentru cã îl învatã sã-i facã ceva mereu rãutãcios si sã fugã de toatã sãnãtatea si binele lui. Dragostea de a suferi îl învatã durerea de moarte, Dragostea îi dã durere si îl lipseste de dorinte care sunt un remediu pentru loviturile sale de moarte. Dragostea îl învatã întotdeauna marile sale rele ce îi nemultumeste: Pol îl învatã sã spere acolo unde se teme cel mai mult. Dragostea îl învatã sã-si acopere toate sperantele dragi cu cuvinte; Ar vrea sã o descopere: Asa îl învatã sã se lupte.
Vai, acum sunt jalnic în detrimentul meu, Si am intrat într-un dans pe care îl dansez împotriva vointei mele! Sã urmãm dansul nostru dureros. Dispretul sau ratiunea nu au putere în mine sã înlãture o asemenea plictisealã, unde mi-am pierdut bucuria si am gãsit ceea ce îmi dãuneazã mereu. Pãziti-vã de acest aspru si feroce, tineri blânzi; Luati alte delicii, Cãci acestea nu sunt niciodatã fãrã otravã. Vai! pentru cã sunt consumat si lesin! As vrea sã mor, nu pot sã-mi termin viata: asa am spasme. Si tu esti crud: si esti si mare ocarã cã suferi astfel si cã nu te pocãiesti, sfâsiind pe cei ce te iubesc atât de mult si te cinstesc atât de mult. Vai! cã dragostea si dispretul mã întristeazã si pe mine, Douã lovituri blestemate pentru tineri blânzi Care din pãcate sunt în aceste capcane. Voi scãpa vreodatã de aceste obstacole si de atâta durere? Vai, crudã iubire, de ce esti singurã fãrã rãsplatã? Onestitatea ta mã face sã am încredere în tine, Si mã face sã sper în tine: Pentru cã cine se simte iubit Cum se poate sã nu iubesti încã? Prost! Siam bine cã cine se îndrãgosteste se lipseste de orice bine, apoi dubleazã durerea dacã nu-ti înfrânezã orice dorintã. Întotdeauna îmi caut fiecare durere Si mã urãsc: Cine este cu mine Cine în acelasi timp nu se întristeazã pentru marea mea amãgiri Îmi dublezi întristãrile! Chiar si acum vãd în mintea mea ceea ce am batjocorit în altii si sunt multumit de asta. Acesta este ceea ce mã omoarã si mã distruge, cã as vrea sã scap de acest martir crud, dar nu pot în interiorul meu ceea ce mi-as dori. As vrea sã-mi iubesc, iubindu-mi, gândurile Si dorintele de a lipsi: As vrea sã pot sã urãsc pe Cine mã vrãjmãseste: si nu pot face nimic în potriva asta. Ce înseamnã cã indignarea nu este puternicã în mine si nu are putere sã nu urmez speranta care se aprinde din ce în ce mai mult în mine? Aceastã sperantã mã consumã si mã distruge si pe mine si întreaga mea credintã. Oh! Nebun este cel care crede cã gãseste milã acolo unde locuieste ciudã! Nebun cel care se supune mereu fiului sãu Sã astepte rãsplata! Si eu port aceasta lovitura mortala acoperita, Sa ard mai mult.
Purtându-si frumosul Ganymede suspendat; Care are capul blond învelit în chiparosi, Tot gol, si încins numai cu iederã. Fasi Netuno o oaie lânoasã; Lasã-l sã devinã un bârn sumbru pentru dragoste: Sã devinã tatãl lui Chiron un cal Phoebus sã devinã un cioban în Tesalia; Iar într-o colibã se ascunde Cel ce dã splendoare lumii întregi; Nici nu-l ajutã sã-si vindece rãnile amare, ca sã cunoascã virtutile ierburilor. Apoi Daphne urmeazã, iar în înfãtisarea ei se plânge Parcã ar spune: O, nimfã, nu merge mai departe: Opreste-ti piciorul, nimfã, pe câmpie, Cã n-am sã te urmez sã te ucid. Asa este leul, asa cã lupul este mielul; Fiecare este obisnuitã sã-si fugã dusmanul: De ce fugi de mine, o, doamnã a inimii mele, al cãrei singur motiv pentru a te urma este iubirea? De cealaltã parte, Frumoasa Ariadna deplânge apele surde ale lui Tezeu, atât briza cât si somnul care o însalã; Tremurând de fricã, ca soarele, în adierea unui mic stuf de mlastinã; Se pare cã are aceste cuvinte în minte: - Fiecare fiarã este mai putin crudã decât voi, Fiecare dintre voi mi-ar fi mai credincios. Bacchus, Cel Ascuns, vine pe un car de iederã si vitã de vie, care este condus de doi tigri; Si odatã cu el se pare cã Satirii si Boabele sterg nisipul adânc si cu glasuri puternice plâng. Unul este vãzut legãnându-se: unul Pare cã se poticneste: unul bipeste cu un chimbal: ceilalti râd: unul face un corn si unul cu mâinile boluri: unul a luat o nimfã si unul se rostogoleste.
Stilu Romanu borko, si Miky Ciortan 😋
Cum ?
Nu am inteles ce vrei sa zici ?
@COSTITimisoara ritmul de orga și acordeon
Vai! pentru cã mã epuizez si totusi vãd, stiu sã dau sfaturi bune, Si nu-l iau pentru mine: Vai, lege nedreaptã, la ce m-ai condus! Si eu te iubesc si sper sã am roade: Totusi iubirea mea, Vai!, cu multã ardoare mã invitã sã te rog sã mã asculti. Trebuie sã dansãm, pentru cã suntem prosti. Acum sã urmãm Hope, Care ghideazã acest dans, Si deja nu ne vom mai obosi niciodatã. Vei fi vreodatã multumit de necazurile si durerile noastre? Verati vre mereu sã-i sfâsie pe cei care te iubesc atât de mult si te onoreazã atât de mult? Oh! uitã-te putin la durerea care mã Întristeazã - Gândeste-te cã el este cel care te iubesc, Care -ti doreste tot binele, Ce faci cu durerea sã mori gresit. Dã-mi putinã mângâiere suferintei mele; Acum este timpul sã scãpãm din atâtea necazuri, încât câinilor sã le fie milã. Si, dacã vrei sã mor, mãcar întinde-ti mâinile si ia-mi inima; Pentru cã îmi face mare onoare sã mã pot lãuda într-o astfel de moarte. Dar, dacã destinele mele dureroase si aspre nu îti miscã inima, miscã acea iubire pe care ti-am adus-o cu atâta onestitate.
La cântecul din pãdure rãsunã ecoul, Dar sub umbra care înnodã fiecare creangã Vrãbiia ciuguleste si rãbufneste: Pãunul îsi desfãsoarã coada cu bijuterii; Porumbelul îl sãrutã pe dulcele ei sot; Iar lebedele albe fac tãrmurile sã sune: Si lângã draga lui turturicã, papagalul scârtie si vorbeste. Aici Cupidon si fratii sãi cu pene, sãtui de a lovi pe oameni si zei, se bucurã de ea si cu sãgetile lor de aur fac fiarele sã simtã rãnile crude ochi frumosi într-un somn usor Printre iarbã si flori si copaci tineri. Din dealul blând si dulce se miscã Spatele muntelui frumos, iar pe treptele lui De aur si pietre pretioase un mare palat gros Deja transpirat pe cãrãrile .Cele trei Ceasuri care sunt boboci în vârf Se hrãnesc cu ambrozia florilor sacre si divine: Nici una nu este cules din tulpina ei înaintea alta, mai veselã, îsi deschide frunzele spre cer. Un copac mare strãluceste în fata usii, cu frunze de smarald si mere de aur; Merele au oprit-o pe Atalanta, Care i-au dat laurul verde lui Hipomene Întotdeauna deasupra lui Filomena cântã mereu sub ea un cor de Nimfe: Adesea Himeneu cu sunetul cimpomenii le tempereazã dansurile, si totusi tânjeste la nuntã. . Casa împãrãteascã desparte aerul limpede, în flãcãri cu pietre pretioase si aur fin, Care ziua strãlucitoare lumineazã la miezul noptii:
Doamnelor mele as putea spune o multime de lucruri pe care nu vreau sã le spun, as putea spune cã nu stiti sã vã faceti plãcere iubitilor si cã nu întelegeti cum sã-i alungati pe toti. Dacã ai spune: --- Sunt multi care nu stiu sã o facã, --- te-as putea învãta: Dar nu vreau sã spun. Când sânt atâtia boi Care umblã în persoanã si în piept, Care azi nu sunt unde ieri Si care te au de smoc; Bigna apoi se face curat Si stie sã pãstreze practica Si sã-si arate sãlbaticul. Dar nu vreau sã spun asta. Sunt atât de multi bãrbati cocheti care o au pe pãlãrie, care se uitã la bannere, care merg acolo unde le aruncã nebunul, poti sã-ti dai seama cã e o nebunie necesarã sã le arãti o fatã bunã, care apoi râd din asta cã eu nu ,, as putea dar" sã spun. Trebuie sã le dãm o lopatã si sã-i trimitem generalului, pentru cã poa fi numit cicada care nu spune decât rãu. Dar este firesc sã ai pe cineva pe care-l iubesti cel mai mult. Pentru mine lasã-le pe celelalte doamne, fã ce nu pot spune. Vreau sã te consolez pe tine, care trebuie sã te cãsãtoresti, sã vrei mai întâi sã te încerci cu cel cu care vei fi. Stiu bine cã regret, cã nu am urmat acel curs: n-as fi atât de chinuit când am simtit-o mereu. Când l-am luat pe sotul meu, am crezut cã am fãcut bine: Acum constat cã e nebun, Nici nu pot rezista cu el. Te vreau... Dacã seara îi reamintesc sã-i aducã mâncare Zice: --- Esti lacom si nici nu te pot satisface vreodatã. --- Vreau sã trag geanta Pentru a-mi satisface nevoile, o gãsesc plinã de vise, Nici mãgulirea nu-mi meritã. Te vreau... Chiat dacã as fi mãcar discret Cine, gãsindu-se dornic, Dacã as mânca, ar rãmâne tãcut, Cine m-a multumit mult! Am pierdut jumãtate din suflare A striga si ciorbã si tesãturã. Nenorocit de oricine se împiedicã de el, pentru ce trebuie sã cersi. Te vreau... Când vreau anumite trei lire Pe care mi le-a promis de mai multe ori, Nu se poate opri din numãrat decât dacã are un interes în ele: Când a numãrat, urmeazã banii falsi. Vã rog sã-mi dati sos: e mai bine sã-l suportati. Te vreau... Nu te îngrijora prea mult, dacã îi vezi ca pe niste ucenici; Cãci vor face bunã mãsurã: Întotdeauna plãtind pentru grosolan ; Pentru a elimina întrebãrile, Ei vor numãra de sapte ori; Nici nu se macinã în culegeri, Nici nu trebuie sã fie mãgulite. Te vreau...
Strofa 1
Faceți loc că vine șefa si joacă prințesa
Nașa mare și nora Bactalia
Ș-am dat banii la lăutari numai
pentru ia
că vreau ca să joace fata mea
Dau o sută dau o mie pentru mine
că vreau ca să joace frumos nora mea
Costiloro Romano Arbalo
Cadau Că beau bactalo
voi Sila mare Amare Ciaore
Amare Ciaore Bactale ❤
Me Demn Tu Și bari, Și bari
mesi devla, devla Prea Cugli
Mea Demn tu Și bari, și bari
Taisi Devla Prea Gugli
Strofa 2
Am plătit atâția bani
ș-am să mai plătesc
ie nunta lu fata mea
ce mult o iubesc ❤
Strofa 3
Eu sunt un om de valoare
si sunt respectat
am punga de milioane ❤
la mine în banat ❤
Au cam muncit o viață întreagă
numai pentru iei
și vreau să-mi văd fericiți copii mei
💪💪💪
Sã vezi valea si dialul si aerul curat, Iarba si înghetatã! Auzi pãsãrile iernând, valurile bubuind, Si frunzele murmurând dulce în vânt! Cât de mult este de folos sã privesti caprele agãtate de o Pantã abrutã si pãscând cutare si cu lãstar; Alpinismul în cea mai retrasã umbrã Îsi trezeste cimpoiul si versul necultivat! Vãzând pãmântul acoperit cu mere, Fiecare pom aproape ascuns de roadele lui; Sã vezi oile ciocnindu-se, vacile jos, Si grânele legãnându-se ca marea! Acum se vede stãpânul aspru al oilor deschizând portile turmei sale: Apoi, când le miscã cu scropul lui, dulce este de observat cum strânge pe fiecare. Acum îl vezi pe tãran îmblânzind bulgãri tari cu grebla, acum mânuind sapa; Acum tãranca, descultã si zbucioasã, se învârte cu gâstele ei sub o creastã. În acest fel popoarele antiche se credeau cã s-au bucurat de epoca de aur; Nici mamele nu se întristaserã încã pentru fii lor morti la truda martialã; Nici viata nu se mai crede în vânt; Nici Taurul nu s-a plâns de jug: casa lor era un stejar mare, cu frunze, care avea miere în trunchi si ghinde în ramuri. Setea rea de aur crud încã nu intrase în lumea frumoasã: oamenii fericiti trãiau în libertate; Si câmpul nu a fost arat, Norocul invidios pe linistea lor
Oricine altã pasãre îsi linisteste deja cântecul: Din valea Cimerian au iesit stoluri de vise negre sub diferite forme. Tinerii care au rãmas în pãdure, Vãzând deja cerul luminat cu stelele lui, Auzind semnul, s-au oprit din vânãtoare: Fiecare se grãbeste sã întindã curse si mreje: Oamenii cu prada însiruiti pe o cale; Acolo se asteaptã numai cuvinte de vândut; Acolo minciunile sunt schimbate cu valoare ticãloasã. Apoi fiecare îl cautã între ei pe chipesul luliu. Dar nevãzându-i pe dragul sãu tovarãs prin preajmã, toatã lumea a înghetat de teamã bruscã, cã vreo fiarã crudã ar putea împiedica întoarcerea lui sau sã se întâmple vreo altã nenorocire crudã. Unii dau foc, altii sunã claxonul; Care-l cheamã tare prin pãdure întunecatã: Vocile lungi rãsunãtoare abundã; Iar lulio vãile rãspund. Toatã lumea stã nesigurã de fricã, Înghetatã peste tot; numai cã tot sunã. Ei vãd cerul acoperit de întuneric; Nici ei nu stiu unde sã caute, desi toatã lumea îsi doreste sã fie câstigatã pe altã cale. Dar dupã ce au petrecut o mare parte din noapte în zadar, au pornit cu tristete pe drumul de întoarcere. Ei merg în liniste: si totusi unii sunt oarecum mângâiati de speranta îndoielnicã cã vor ajunge pe o altã cale la locul unde este trimisã escorta lor; În inimile noastre, acum aceea, încât între fricã si sperantã sã fie prinsã inima, încât o razã, ca o oglindã în miscare, se ridicã ici si colo prin sala mare.
Era deja în apropierea locului unde inundã Tibru. Urmasul sfânt cãtre orasul Marte si Minerva; când cerul se revarsã Cu atâta ploaie, incat multimea lui Cogitabunda si uimita a spus: O veste trista rezerve cerul. Vai, câteva zile în lume a trãit Atunci atâta splendoare strãlucitoare si limpede Cât de departe acel grec a trimis semnele! Si asa de la bucurie la lacrimi amare Într-o clipã de noroc fiecare se întoarce Sã-si deplore ruda dragã. O, slava desartã a oamenilor prosti! O nãdejde gresitã! Sau traieste degeaba! Cât de mult a arãtat cerul de data aceasta Eram desartatori, Zãpadã în soare; deja mult a exclamat C'hanne a umplut fiecare poezie si poveste. Ei bine, aceastã viatã umanã obstinatã, Fãrã sã tinã cont de cine este drept sau de stãpânire, L-a dat întotdeauna tuturor moartea pe lângã. O, ocrotitor al legii tale sfinte, Medici nãscuti în piatrã, plouã peste tine dulcea manã pe care o alege orice întelept. Din deliciile cerului, si ale lui Jupiter tunãtor, ambrozia si gustul nectarului nu au pierit Pentru a-ti învinge încercãrile ceresti. Nici nu-ti mai pasã de atâtea fapte mari si de lungi merite; Dar de parcã as fi ticãlos Între atâtea foame ale vremurilor strãvechi, Solule, dacã ai fost vreodatã milostiv si smerit când ai fost pe pãmânt, în cer esti mângâiat, iubitorule de poporul tãu bun. Ti-ai dus la îndeplinire dorinta arzãtoare, fãcutã din sfântul sfat Fructul dulce al plantei tale îndemn ", O fiu norocos si glorios, distins mostenitor si adevãrat succesor al virtutilor acelui Numa supremã; Steaua strãlucitoare a religiei; Diamantul De culoare violet, Unde apare stindardul si stindardul credintei lui Hristos, unde strãluceste Castitatea, sfintenia si devotamentul! De aceea sufletul sãu multumit se înaltã în înpãrãtia sfântã a vesnicului monarh care-i lumineazã inima cu o dulceatã supremã, asemenea ilustrilor pãrinti ai iadului.
Trâmbitele si armele si furia Belonei: Dar a vrut sã scrie numai despre noi si despre acea domnisoara care-l îndeamnã sã vorbeascã. Unde o voi face o mamã evlavioasã Pentru iubitul ei; Cãci eu sunt al tãu, nu nãscut din neclintit. Nu m-am nãscut dintr-o scoartã asprã, ci din tine, mamã frumoasã, si sunt fiul tãu: nici sã fiu crud; si mã obligã sã-l privesc cu ochi milã. A încercat îndeajuns puterea iubirii, S-a întins îndeajuns sub ghearele noastre: E drept cã acum face armistitiu cu suspine, Si primeste rãsplata pentru buna-i slujire. Dar chipesul lulius, care s-a rãzvrãtit împotriva noastrã Si a urmat numai biruinta Deliei, Acum pe urmele bunului sãu frate S-a înlãntuit înaintea biruintei mele: Nici eu nu-i voi arãta vreodatã milã, Pânã ne va aduce noi; Cã am o sãgeatã îndreptatã spre inima lui Din ochii frumoasei Simonete. Si stii cât de mult este în piept si în brate, Cât de mult este puternic pe corcel. Dar acum l-am vãzut atât de înversunat la vânãtoare, Încât pãdurea pãrea înfricosatã de ei: Frumosul lui chip era tot aspru, Tot supãrat, tot înfocat: Asa cã te-am vãzut acolo cãlare pe Termodon, Marte, si nu cu fruntea asta. Aceasta, mamã blândã, este biruinta mea; Iatã truda mea, iatã sudoarea mea Asa merge gloria noastrã deasupra cerului, Valoarea noastrã, cinstea noastrã strãveche: Asa nu se sterge niciodatã amintirea.
BETON NUCLEARA
Fortzaaaa bombardamentul asta 💪💪💪
Ce zici de clip ?
Orchestratie linie text e bombardiera piesa ?
Nasul stã larg sub frunte: Coltii par albi de spumã: Câinele are între picioare; iar sub bratul lui tãce Cimpoi de o sutã de trestie: Priveste marea care se unduieste, si cântã notele alpine si-si miscã obrajii lânosi, Si spune cã ea este mai albã decât laptele Dar mai trufas decât Jupiter; Si cã i-a fãcut deja multe ghirlande, Si-i tine o cãprioarã foarte frumoasã, Un ursulet care deja se bate cu câinele; Iar pentru ea se macereazã si se flageleazã; Si are o mare dorintã sã stie sã observe Sã se ducã si sã o gãseascã chiar si în mare. Doi delfini cu formã trag un car: pe el este Galatea care corecteazã frâiele; Si în mod similar au observat si au respirat: O turmã mai lascivã se învârte în jur. Care sunt sãrurile din care scuipã si despre ce plutesc; Cel care pare sã se joace si sã fie prost din dragoste. Frumoasa nimfã cu cãlugãritele ei credincioase râde fermecãtor la un cântat atât de nepoliticos. Acantul se învârte în jurul lucrãrii frumoase, Un amestec de trandafiri si mirti si flori fericite; Cu diverse apogee astfel fãcute, încât cântecul lor pare sã se audã limpede în urechi: Nici Vulcan nu pretuieste vreodatã atât de mult, Nici adevãrul însusi nu are mai mult de adevãr decât acesta: Si atât cât arta nu cuprinde în ea însãsi, mintea îsi imagineazã cã vrea sã spunã clar. Acesta-i locul ce-a plãcut atât de mult lui Venus, La frumoasa Venus, la mama Iubirii: Aici s-a nãscut cel dintâi arcasul înselãtor, Care-si face adeseori vointa si culoarea;
Din aceasta si din nobila Lucretia s-a nãscut lulio, si in primul rând lauro, care încã arde pentru frumoasa Lucretia, si încã se aratã lui lauro; Mai rigidã la Roma deja Lucretia Sau în Tesalia cea care se face laur; Nici nu s-a demnitat vreodatã sã arate ochilor lui Laurel ochii sãi frumosi, decât cu totul mândri. Nu mã rog, nu mã plâng femeii nenorocite, care stã tare ca un turn în vânt; Cãci am întepat-o cu sãgeata de plumb, Si pe el cu cea de aur; pe care acum îl regret. Dar voi zgudui atât de mult aceste aripi, mamã, încât focul se va aprinde în pieptul meu. " Îndelungata fidelitate a sincerului Laur necesitã acum o oarecare restaurare din partea noastrã. Cãci si acum mi se pare cã-l vãd înarmat peste câmp, pe alergãtor înarmat, Ca un balaur sãlbatic care se plimbã cu flacãrã, Pogorându-l pe acesta si pe celãlalt cu mare furie Armele Lui strãlucitoare vor rãspândi un fulger Ce va face aerul tremurã de splendoare ; Apoi a fãcut tuturor un exemplu de virtute, sã aducã înapoi la templu nostru. Si cum se plânge deja muzele fierbinti, Si cum s-a întristat deja Apolo cu mine, Cã-l tin pe poetul lor într-un asemenea dispret! Si cu ce milã îi ascult versurile! L-am vãzut deja în cea mai asprã iarnã, Umerii si chipul plin de ger si pãr, Plângându-se stelelor si lunii Despre ea, despre noi, despre soarta lui crudã. Laudele noastre au fost rãspândite în toatã lumea; Niciodatã, niciodatã, niciodata nu vorbesti despre altceva in afara de iubire; Si ar putea spune despre munca ta, o, Marte,
Dar apoi Harul mi-a fãcut niste ochi ceresti: si am vãzut Iubirea închisã în ei, aproape confuzã în mijlocul privirilor oculte arzãtoare, Pe care l-am aprins din frumoasa razã si sãgeti luminoase Pentru a triumfa asupra lui Palas si Diana. Ea sub înfãtisare umanã, a miscat miscarea cereascã cu mãretie, Si cu mâna a suspendat haina regalã împodobitã, într-o ipostazã si putere trufasã. Nu stiu adevãrul despre mine, dacã am rãmas mort sau viu aici. Cred cã sunt mort, de când am fost lipsit de tine, o, lumina mea dulce; dar poate cã trãiesc prin virtutea pe care a vãzut-o în ochii tãi frumosi si m-a tinut în viatã. Dar dacã aspectul tãu curajos si binecuvântat i-a venit apoi prin minte iubitului credincios, de ce atâta desfãtare se întoarce atât de rar sau atât de încet? De douã ori luna rãtãcitoare si-a reaprins deja coarnele cu razele fratelui sãu si nici totusi, din noroc, nu gãseste calea cãtre o plãcere atât de dulce. Vine primãvara si lumea se reînnoieste: Floris cu iarba verde si tufisurile: Pãsãrile iubitoare Iarna umplu fiecare tarã cu versuri: O fiarã merge mânã în mânã cu cealaltã: El toro glostra si eu berbec lânos. Doamne, bãiete, suntem rãzvrãtiti împotriva legilor iubirii? Sã lãsãm acesti ani frumosi sã treacã? Nu vei folosi tineretea dulce? Cel care te iubeste cel mai mult nu te va face fericit cu atât mai mult din frumusetea ta? Sunt eu poate un pãstor care se uitã la turmã, Sau de sânge ticãlos, sau de multi ani, Sau deformat sau cersetor, Sau ticãlos de duh; de ce ma dispretuiesti? Nu: dar de o ilustrã neam al cãrui Semn frumos face cinste patriei noastre dragi; Sus 1 prima mea floare; Si poate cineva ofteazã pentru mine. Dintre lucrurile bune în jurul cãrora se învârte norocul, pot fi curajos cu ele; Pentru cã cu cât mã rãspândesc mai mult, cu atât cedeazã mai mult cu poala plinã în spate. Oricât de robust este dovada, Înconjurat de favoare, înconjurat de prieteni. Dar, desi este numãrat printre oamenii fericiti din întreaga lume, Chiar si fãrã tine, dulcea mea sperantã, viata mi se pare dureroasã si amarã. Prin urmare, nu fi zgârcit cu cea adevãratã plãcere care este singura întregul si lasã-mã sã culeg roadele dupã floare.
Strigându-i lui lulius: Miluieste-mã! Apãrãmã, o, frumosule Julius, de aceastã femeie. Iar lulio, adânc în somnul înselãtor, pãru sã rãspundã cu mintea încurcatã: ---- Cum fac asta, dulcele meu domn? Pentru cã în bratele lui Pala totul este închis. Vezi spiritele mele care nu pot Suferi Înfãtisarea îngrozitoare a Medusei, suieratul furios al dragonilor cu coarne Si chipul si coiful si fulgerarea sulitelor. Ridicã ochii, ridicã-i, Julio, la acea Flacãrã Care ca un soare te umbreste cu splendoarea ei. Iatã cea care aprinde mintile înalte si care curãtã orice lasitate din inimi. Cu ea, ca o simplã doamnã, o vei lua pe aceasta care acum îti împovãreazã inima cu atâta fricã Si îti smereste sufletul; Pentru cã ea singurã tine palma triumfalã pentru tine. Asa a vorbit Cupidon: Si deja Gloria jos, fulgerând o flacãrã arzãtoare: Cu acea Poezie, cu acea Istorie Au zburat toti, luminati de fulgerul ei. Se pare cã ea încerca sã obtinã victoria rãpindu-l pe Julius într-un mod oribil pe teren; Si cã bratele lui Pala si-a dezbrãcat doamna si a lãsat-o într-o rochie albã. Atunci lulius a înarmat totul cu prada lui si a aprins totul cu aur: Când a fost condus la sfârsitul rãzboiului, si-a împletit mãslin si dafin pe cap. Acolo pãrea sã se întoarcã la bucuria lui în doliu: si-a vãzut comoara dulce luatã; Si-a vãzut nimfa învelitã într-un nor trist fiind luatã cu cruzime din ochi.
Ca un tigru, din a cãrui multitudine de bârloguri vânãtorul si-a luat copiii dragi; Ea îl urmãreste frumoasã prin pãdure Hyrcanian si în curând crede cã ghearele ei sunt însângerate. Apoi se opreste în umbra goalã a unei oglinzi, care pare sã semene cu proprii ei copii. Si în timp ce fata proastã se îndrãgosteste de aceastã priveliste, prãdãtorul îsi devoreazã calea. Cupidon iute, ascuns în ochii ei frumosi, potriveste crestãtura sãgetii lui de tendon, apoi o trage cu bratul sãu puternic, astfel încât sã ajungã la ambele crestãturi; Mâna stângã cu aurul de foc, Pupa dreaptã atinge cu frânghia ": Nici sãgeata nu a iesit bâzâind prin vãzduh, Înainte cu Iulius sã-l simtã în inimã. Ah ce lucru a devenit! ah cum marele foc a strãbãtut toatã mãduva tânãrului! Ce tremur i-a zguduit inima în piept! Era deja îmbibat într-o sudoare înghetatã; Si devenind lacom dupã înfãsarea ei dulce, nu si-a Putut ridica niciodatã ochii de la ai ei; Dar nenorocitul, total absorbit de vaga splendoare, nu-si dã seama cã Iubirea este acolo. El nu-si dã seama cã Iubirea este înarmatã înãuntru, Numai pentru a tulbura linistea lui îndelungatã; Nu-si dã seama în ce nod este deja legat; El nu-i cunoaste încã rãnile secrete: ,, Cu plãcere, cu dorintã este tot încurcat; Si astfel vânãtorul este prins în plasã. Îi laudã bratele pentru sine si fata si pãrul ei; Si în ea desluseste ceva eu. nu stiu ce. Ea este albã si rochia ei este albã, dar pictatã cu trandafiri si flori si iarbã; Pãrul ondulat al capului ei de aur.
Si sã ai talent pentru un pat fericit; Fiecare parte sã aibã o privire de mirare pe chip, cu fruntea încretitã si genele ridicate. În cele din urmã, fierarul divin s-a format fericit dintr-o Palmã atât de dulce, încã zburatã si asprã de la forjã, aproape uitând fiecare cadavru pentru ea, cu dorinta unindu-se buzã cu buzã de parcã sufletul lui ar arde tot de dragoste: si pare un foc mai mare aprins în el decât cel pe care îl lãsase în Mongibelo. În celãlalt, într-un taur alb si modelat, se vede Jupiter, prin iubire reciprocã, Purtând comoara ei dulce si bogatã, iar ea, întorcându-si fata spre tãrmul pierdut, Într-o atitudine înfricosatã: si frumosii ei plete de aur Joacã-n. sânul ei din cauza vântului nefavorabil ".: Rochia se fluturã si se întoarce înapoi; O mânã este tinutã pe spate, iar cealaltã pe corn. Adunã plantele goale aproape de sine, aproape de fricã de marea care nu o scaldã: astfel, în stare de fricã si durere, pare sã-si cheme degeaba dulci tovarãsi; Care au rãmas printre florile si frunzele, fiecare dintre plângerile dureroase ale Europei. Europa, tãrmul sunã; Europa, întoarce-te: Îl observã si uneori îi sãrutã picioarele . Acum Jupiter devine o lebãdã, acum o ploaie de aur, Acum un sarpe, acum un pãstor, el face ca martor, Pentru a-si îndeplini lucrarea iubitoare; Acum este vãzut transformându-se într-un vultur, Cum vrea Dragostea, si în corul ceresc
La cuvântul sãu, fiecare îsi ia arcul si sãgetile si îsi pune tolba lângã el; Cum, la fluierul comitoului, echipajul gol dezlãntuie vâslele si le pune în vitezã. Banda subtire se miscã deja prin aer; Daja cad cu putere peste cetate: Asa cã aburii coboarã prin cerul frumos, încã par stele în timp ce despart aerul. Ei merg sã spioneze sufletele blânde Care sunt combustibil dulce pentru focul amoros; Îsi bat cu putere sãbiile peste ei, Si fac pe toti sã învete încetul cu încetul: Se slãbeste ardoarea lui Marte în inimile tinere, si-i înflãcãreazã cu jocul lui*: Si în timp ce sunt învãluiti în toropealã, Tinerilor li se pare cã purta razboi pentru dragoste. Si precum cân soarele lumineazã Pestele, tot pãmântul este pregnant de virtutea lui, care apoi primãvara se întinde spre cer arãtând un steag verde si înflorit; Asadar, în inimile unde coboarã focul lor se lipeste o dorintã care domneste înãuntru, o dorintã numai pentru glorie si faimã vesnicã care cheamã mintile înflãcãrate la virtute. Lasitatea este izgonitã din orice suflet si, desi lenea e încetinitã, fuge: Iubirile leagã una si cealaltã plamã de libertate, iar cel mânios rãcneste. Numai în dorinta palmei glorioase Fiecare inimã tânãrã se aprinde si se mistuie: Iar în pieptul surprins de somn spiritele iubirii nu se pot odihni. Si asa, în timp ce toatã lumea doarme si lânceste, el este învelit în curse din care nu poate scãpa niciodatã. Toatã porsie rumenã.
[LEGITIM] 1 Nu se întâmplã ca Iubirea sã aducã la fel de multã iubire dulce în inima voastrã; Dar cu cât el este mai trufas si mai puternic decât ea, cu atât gustul este mai dulce. Si ca niste seve de valoare rece care sunt exortate dintr-o venã perpetuã, apa fierbinte infuzatã vine sã-i mângâie, astfel încât vaporii lor îngheatã si mai mult; Asa dulceata iubirii pare sã atragã în ea însãsi, Pentru momealã, cât te aduce la iubire, Si sã hrãnesti si sã hrãnesti si apoi sã doresti. Asa cã nu numai pentru el dragostea se estompeazã; Dar se întâmplã cã, cu cât dragostea îti respirã din piept mai dulce, cu atât poartã mai multã dragoste -2 Sper, domnule Sperã, dragul meu stãpân, si acum încredinteazã-te înaltei tale întreprinderi: inima neagrã este dezbrãcatã, iar inima tristã nu se mai fereste de rochia ei aprigã. Credinta strigã cãtre sotia ta pentru tine si vrea rãsplatã pentru serviciul tãu sincer; Strigã pentru tine iubirea ta purã si adevãratã si ambele te vor cãlãuzi bine.
Avea treptele ei blonde, împodobite, scãldate în soare, vizavi de fatã, si despãrtite, acolo unde natura si raiul îsi arãtau arta pentru a nu vedea nicio secundã; Când, urmând, ca o pasãre Ascunsã în acea directie, O anumitã creangã loveste partial, Îndoielnic ca cel ce urmeazã, si nu stie unde. S-a scuturat si, ca sã vadã cine era, Rizzossi, si cu o anumitã acoperire usoarã, si-a ridicat capul la rând. Nu mai deodatã soarele a strãlucit peste mine, decât un nor mic, care a fugit zâmbind, pe care l-am vãzut în rai veselindu-se.
Ah, ascultati putin, iubitilor, sunt foarte nefericit. O femeie m-a legat, Acum nu vrea sã-mi audã strigãtele. O femeie mi-a luat inima, Acum n-o vrea si nu mi-o va da înapoi; Sã-mi înfãsoare un lant în jurul gâtului; mã arde, îmi dã foc: Când tip, nu mã întelege; Când plâng, ea râde: Nu mã vindecã si nu mã omoarã; Tine-mã si pe mine atât de multã durere. Acum ascultã... Ea este mult mai frumoasã decât soarele, Mai crudã decât un sarpe: Cãile ei frumoase si cuvintele ei umplu mintea de dulceatã: Când râde, tot cerul se linisteste imediat. Aceastã sirenã frumoasã a mea mã face sã mor cu cântecele ei. O, ascultã... Iatã osul, iatã carnea, Iatã inima, iatã viata: O, crud, ce vrei sã faci cu ea? Aici este sufletul pierdut. De ce îmi reînnoiesti rana si esti lacom de sângele meu? Cine va veni sã mã încânte cu acest frumos aspid surd? O, ascultã...
Ce zici aici ca nu inteleg nimic
Ilustre Muzã, care din sfântul azil delphic insuflã în tine un har atât de înalt, încât slava ta se naste din ea si rãtãceste din Marea Siciliei pânã în Indus si în cea a lui Tylos, Nu cã Soarta, care cu forta taie firul vietii noastre amare si vorbeste, poate sta împotriva virtutii tale care te atrage la cer: despre care eu tac si tãc din partea mea. Câtã laudã îmi faci aluzie cu bunãvointã, Failo, nu pentru virtutea pe care o vezi înflorind în mine, si pentru vrednic si nobil obicei al tãu. Duh, care în tine tine toatã elocventa, Dacã voi putea vreodatã sã deschid versuri mai dulci, voi mai scrie un volum din faima ta.
CARTEA A DOUA Toti erau deja atenti la rãspuns Si micutii din jur patului de aur: Când Cupidon cu ochi care râd Tot insolent în aspectul lui lasciv S-a agãtat de Marte si cu sãgeti aprinse Din tolba i-a rãspuns pieptul, Si cu buzele pãcate de otravã 1 La sãrutat si i-a pus focul în piept; Atunci i-a rãspuns mamei sale: Si nu degeaba motivul care mã duce atât de fericit la tine este cã am luat din cornul Dianei Primul conducãtor, cel dintâi cãlãuzitor, Cel în care vezi bucurându-se, Care deja în faimã strigã cãtre cer, cãtre Indi, cãtre bãtrânul Maur "; Iulio, fratele mai mic al nostru Iauru.Gloria strãveche si cinstea sãrbãtoritã Cine nu stie de familia Medica; Si a marelui Cosmos, splendoarea românia, din care patria sa s-a numit ficã? Si cât de mult a adãugat Pentru la vitejia tatãlui sãu si cu ce mirare a îndepãrtat mâinile rele si mânia crudã din trupul tãrii sale?
Doamnelor mele, nu stiti cã am aceeasi durere pe care a avut-o preotul. Era un preot ( asta e adevãrat) care omorâse porcusorul. Stiti bine cã într-o searã i-a furat un fermier care era vecin de acolo ( Altii spune prietenul sãu) : Apoi s-a spovedit si i-a spus preotului despre porc. Stãpânul a vrut chiar sã meargã la ratiune: Dar a crezut cã nu poate pentru cã o avea în spovedanie. Apoi a spus printre oameni: --- Vai, am o boalã, despre care nu pot spune cã meritã. --- Si eu am boala preotului.
Tinereta ta va trece ca un lucru trecãtor; Din ceea ce faci acum atât de arogant, în curând va deveni o bãtrânete urâtã. Aceastã fericire a ta poate dura putin timp: Dar vrea sã însoteascã frumusetea si evlavia. Nu va fi întotdeauna verde, asa cum este acum, tineretea ta. Deja a trecut mult timp de când am devenit slujitorul tãu: Acum mã vãd pãrãsit Fãrã sã fi gresit vreodatã: Miluieste-mã, doamne, Pentru marea ta frumusete. Eram deja unul dintre alesii în starea cea mai înaltã si cea mai vrednicã; Acum mã aflu printre nenorocitul neglijat si nefericit. Prea multã iubire este cu sigurantã ingratã, dându-ti atât de multã frumusete. Nu vrei sã mã abandonezi cu totul asa: Dar nu ai dreptate cã vrei sã mã pãrãsesti asa: Acum ia atâta duritate din inima ca sã mã consolezi. Nimic nu este atât de gresit ca vremea tineretii: Dar astãzi niciodatã nu da pace rodului tãu atât de umil, O inimã blândã nu este niciodatã asprã ca domnia ta.
Mi se întâmplã si mie mi se pare foarte grav, de parcã a avut fasolea sotia lui Papi, care a avut probleme sã facã un nasture timp de sase zile: A venit un cocos si le-a ciugulit. Si ca melcul acela mic care voia sã se urce într-o bârnã: Trei ani si mai mult a suferit bietul, ca lucrul sã se facã limpede: Când era aproape, cãdea în grabã. Mie mi se întâmplã, asa cum se întâmplã adesea cu navele, care merg mereu cu vânt bun, apoi se sparg la intrarea în port înãuntru. Regret pe acesti orãseni: Si de acum vreau sã astept sclavi.
Lemn agitat doar Neptun cheamã, trupul egrotant îl roagã pe Phoebus pentru ajutor, Ceres îl invocã pe sãteanul bun în fiecare orã, însãrcinatã în nastere tânjesc numai pe Lucina. Nimeni nu aduce liniste în mare, Phoebus redã viata lângã, Ceres abundã si nu plânge rusticul, Lucina îsi apãrã si îsi ibeste copilul. Furtuna boala, foamea si durerea, Neptun, Phoebus, Ceres si Lucina nu mai iau, dar dau mai multa durere. Seninãtate, fortã, fortã si vigoare Nu stiu de unde se înclinã în mine, da tu, Moarte, nu împingi atâta ardoare.
Au pozat pe,, The Lido Ei întorc stiftul spre roata însângeratã; Este speranta gresitã de a stropi apa frumosului rãu în piatrã cu dorintã desartã. Dulce fricã si desfãtare timidã, Dulce mânie si dulce pace merg împreunã: Lacrimile spalã tot pieptul, Si fac sã creascã pãrul amar: Palidã si înfricosatã Afectiune se întristeazã Cu subtire si cu chin: Bãnuialã vigilentã iscoadã toate cãrãrile: Letitia danseazã în mijloc. a strãzii. Voluptuozitatea se delecteazã în Frumusete: Multumirea fuge si stã în chin: Eroarea oarbã fluturã ici si colo: Furia îsi loveste coapsa cu mâna: Pocãinta nenorocitã se prãbuseste Abia si-a dat seama de greseala ei trecutã: Cruzimea în sânge ea se spânzurã fericitã: Si Disperarea se spânzurã. Înselãciunea tãcutã si râs prefãcut Cu semne viclene mesageri ai inimilor Si priviri fixate cu chip molostiv Pune laturi pentru Tinerete printre flori. Cu fata pe palmã stãtea El Pianto în compania Supãrãrilor sale: Si ici si colo zboarã fãrã mãsurã Licentã neîngrãditã în nici un fel, O astfel de militie însoteste copiii Tãi, Venus frumoasã mamã a Iubirilor, Zefirul udã pajistea cu rouã, Împrãstiind-o cu o mie de miresme drãgute: Oriunde zboarã, îmbracã câmpia Cu trandafiri, crini, violete si flori: Iarba se mira. prin frumusetile sale Blanca albastru pal si vermilion.
Si înãuntru, nãscutã în moduri gratioase si vesele, O domnisoarã fãrã chip omenesc, Amânatã de zefirii lascivi la tãrm Sã pluteascã pe o nisã; si se pare cã raiul se bucurã. Spuma ai numai adevãratã si marea adevãratã si suflarea vântului: Ai vedea zeita fulgerând în ochii ei, Cerul râzând în jurul lui si elementele: Ceasurile cãlcând nisipul în haine albe; Adierea undã si pãrul lor este lent si întins: fetele lor nu sunt una, nu sunt diferite, asa cum pare bine potrivite surorilor. Ai putea jura cã din valuri a iesit zeita , apãsând pãrul cu mâna dreaptã si acoperind cu cealaltã mãrul dulce; Si, bãtut de piciorul sacru si dumnezeiesc, nisipul era îmbrãcat cu ierburi si flori; Apoi, cu o privire veselã si de pelerin, a fost primitã în poale celor trei nimfe si înfãsuratã într-o hainã înstelatã. Aceasta cu ambele mâini tine suspendatã Peste treptele ei umede o ghirlandã Din aur si pietre orientale aprinse: Aceasta îi însoteste o perlã pânã la urechi: Cealaltã pe pieptul ei frumos si pe umerii ei albi pare sã rãspândeascã în jur bijuterii bogate, Din care obisnuiau încercuiesc propriile gâturi Când au condus colindele pe cer. Atunci sferele par sã se ridice spre tine, Stând pe un nor de argint: Ai parcã sã vezi vãzduhul tremurãtor În stânca tare, si tot cerul multumit; Toti zeii se bucurã de frumusetea ei
Sã cânte fiecare, eu voi cânta, Legãnarea legãnarea legãnarea. Deja sunt zãpãcit de promisiuni Mã tii în badaluco Cu mâinile pline de greieri. Dupã atâtea miliarde Acest anghilã apoi alunecã, Sã spun doar --- licurici, licurici, Vino la mine, --- ce rost are mine? Desi sunt preocupat, totusi fac gãuri pentru a avea o probã din vin. Când tot eu sunt încântat, El este Sfântul Anton al Maiului. Mã conduci prin sat de nas ca un bivol; nu mai, nu. Au fãcut atât de mult cu cu cu cu, încât cineva deja bate joc de noi: Si, dacã jocul dureazã mai mult, vei vedea cucuvegia frumoasã. Mai stii cã viata nu iese bine în evidentã cu dragostea: Ce este înãuntru si ce este în afarã Fã-o singur; pentru cã nu mã potrivesc.
Zboarã fãrã sã-si miste penele si se întoarce la zeita ei fericitã si glorioasã. Visele alese se grãbesc sã se supunã si se aranjeazã sub Înfãtisãri noi: Ca ostasii care asteaptã afarã, Când zac fãrã bãnuieli si fãrã arme, La sunetul trâmbitei sunt aprinsi la rãzboi, îsi îmbracã Pieptul si îsi pun coifurile si îsi suspendã sãbiile din pãrtile lor, apucã-le lãncile si scuturi puternic sunt bratele lor; Si asa, dupã ce au plãnuit, cãlãrii înteapã pânã ajung la linia inamicã. Era o vreme când se apropie zorii Si vãzduhul se întunecã acolo unde era maro; Si deja lcar îsi înclinã carul plin de stele si luna pare sã-i plãteascã în fatã ": Când ceea ce raiul i-a destinat frumosului lulius Visele si dulcea lui avere se aratã; Dulce la început, apoi prea amar în sfârsit, Dar mereu dulce pentru lumea e rar. // Se pare cã-si vede doamna înversunatã >> Toatã rigidã si arogantã în chipul ei, Cupidon se leagã de coloana verde a fericitei plante a Minervei, Înarmat deasupra fustei albe, care pãstreazã sânul cast cu Gorgona "; Si se pare cã toate penele aripi Si sã-i rupã nenorocitului arcul si sãgetile. Vai, cât de mult se schimbase de când acea Iubire a devenit din nou plinã de bucurie! N-a fost mândru si zvelt pe aripile lui, Nici mândru de triumful lui deloc: Mai degrabã l-a numit pe nenorocit merze Mizerabil, si cu chip jalnic.