Видео

@@alinamodiga235 Parintele Alphonse Goettmann Autovindecarea, salvarea este o problema personala intre fiecare suflet si Dumnezeu.Trebuie ca tu, individual, sa creezi dragoste intre tine si Dumnezeu. Aloca-i timp si suflet. Medicii dovedesc astăzi, în mod clinic, faptul că refuzul de a ierta generează în suflet o ranchiună care poate merge până la ură şi deznădejde. Şi toate acestea se înscriu în mod inevitabil în corp, aşa cum toată lumea o ştie astăzi. Nu există emoţie care să nu se imprime în fizic! Şi, de aici, se naşte, printr-o fină punere la punct a inconştientului, o boală sau alta, o întreagă patologie care nu ocoleşte nici o sferă a persoanei: trup, suflet (psihic), duh (spirit). Fără să facem scurt circuite puţin prea simpliste, trebuie să afirmăm că destul de frecvent se întâmplă ca o ură surdă să răvăşească profund o fiinţă şi să-i provoace un cancer sau alte simptome. De asemenea, pe plan psiho-afectiv, iertarea refuzată răneşte voinţa şi acest lucru provoacă serioase dificultăţi, de multe ori neputinţa de a iubi. Mulţi celibatari sunt victimele ei şi nu puţine cupluri trăiesc sub imperiul mâniei, amărăciunii şi tristeţii. Uneori o agresivitate permanentă faţă de celălalt otrăveşte întreaga existenţă sau provoacă pur şi simplu indiferenţa totală… fără ca ei să cunoască adevăratele motive până nu vor vedea că undeva s-a ascuns un refuz de a ierta. Acest refuz, chiar dacă a devenit inconştient, împinge energia unei fiinţe înapoi la origini şi o întoarce de la iubire. Toate relaţiile sunt astfel mai mult sau mai puţin false: cu sine, cu celălalt, cu Dumnezeu. În relaţia cu Dumnezeu, răul este şi mai grav pentru că atinge dimensiunea spirituală a omului, persoana sa, atentând la destinul ei şi devenind astfel ucigător. Persoana este taina unica a fiecărei fiinţe umane, nimeni n-o poate defini, este identitatea profundă a omului şi, în experienţa existenţială se manifestă ca „dăruire”, ca o mişcare „către”; or, cum am spus, iertarea este dăruirea desăvârşită (par-don), cea mai înaltă formă de iubire. Darul, dăruirea despre care este vorba aici, nu are nimic de-a face cu o morală generoasă, ci este esenţial Viaţa însăşi, natura ei. Viaţa nu există în afara unei dăruiri de sine şi fără viaţă nu există, evident, fericire posibilă. Tragismul aceste realităţi constă în faptul că lipsa iertării anihilează fiinţa şi o conduce la moarte. Câţi morţi sau muribunzi nu există? Numai prin dăruire se aseamănă omul Persoanelor Dumnezeieşti Care trăiesc din veci într-o reciprocă dăruie de Sine. Având astfel o legătură directă cu Izvorul, iertarea este un act creator, ea nu şterge trecutul, ci îl recreează într-o nouă istorie, mai mare ca precedenta. Sub acest aspect, iertarea, venind de la Dumnezeu, ridică forţe revoluţionare. Numai experienţa îngăduie înţelegerea acestei taine. Mulţi nu intră în această realitate pentru că se cred incapabili. Privind mai de aproape, în aceste cazuri, de cele mai multe ori este vorba de o confuzie între a ierta şi a simţi că ierţi. Este un punct important pentru că, foarte frecvent iertarea, ca şi rugăciunea şi iubirea, nu e legată de o emoţie oarecare a psihismului nostru! Cum ar putea cineva „să simtă” afecţiune faţă de un vrăjmaş? În felul acesta nimeni n-ar ierta niciodată… Iertarea ţine de voinţa mea, este o decizie liberă care-mi angajează persoana, dar liberă şi faţă de sentimentele mele. Cineva poate să spună „te iert” fără să simtă nimic, sau chiar cu inima îndurerată. Ce are importanţă aici este actul care se ridică din spiritul, din duhul omului, pe când emoţiile pornesc din psihismul uman. Mai mult, iertarea nu depinde nici de celălalt, de reacţiile aceluia, de ceea ce va spune sau va face el, eventuala sa respingere sau chiar violenţă. Cel care iartă este responsabil de atitudinea sa personală şi asta e tot. Ceilalţi nu ne aparţin, nu avem nici un drept asupra lor şi nici ceva să le pretindem… Dimpotrivă, iertarea mea îi va elibera de egocentrismul meu şi îi va lăsa să existe aşa cum înţeleg ei, fără să-mi fie datori cu ceva. Nu aştept nimic de la ei. “

@@alinamodiga235 Programul omului: să se nască pentru sine însuşi Omul este „după chipul lui Dumnezeu” şi dacă Dumnezeu este iertare infinită după cum s-a manifestat de-a lungul întregii istorii biblice, singura cale care îi îngăduie omului să devină om este iertarea. Nu există împlinire posibilă pentru om, nici vindecare trupească sau psihică, fără iertare. E o realitate care începe să fie recunoscută în lumea medicilor şi a psihoterapeuţilor. Dar cauza tuturor relelor fiind spirituală, adevărata vindecare a omului este înduhovnicirea, îndumnezeirea lui. Chipul lui Dumnezeu în om este destinat să se împlinească în asemănare (Facerea 1, 26). A fi asemenea cu Dumnezeu, iată adevărata naştere a omului. Atâta timp cât iertarea nu este pâinea pe care o mâncăm în fiecare zi, rămânem avortoni, vegetăm în planul animal, fără să cunoaştem viaţa în plinătatea ei (Ioan 1, 16, Ez. 3, 19). Hristos a venit ca să-l nască pe om cu această nouă naştere. Şi a spus că ucenicii Săi, adică cei ce se află pe calea pe care este El şi asemenea Lui, sunt cei care trăiesc iubirea Lui iubindu-se unii pe alţii, precum El ne-a iubit (Ioan 13, 34-35). Totul se află în aceste cuvinţel „precum” şi în această formidabilă insistenţă:” iubiţi!”. Iertarea - darul desăvârşit - fără măsură, pentru că merge până la iertarea vrăjmaşilor, este culmea oricărei iubiri. Numai în această iubire face omul experienţa lui Dumnezeu, „cel ce iubeşte Îl cunoaşte pe Dumnezeu!” (1 Ioan 4, 7) adică se naşte cu Dumnezeu şi în El, într-o veşnică naştere, devenind fiu în Fiul Cel Unul născut din Tatăl. A binecuvânta “În sfârşit, ultima etapă: exerciţiul iertării. Destins fiind, poţi acum coborî în adâncul în care se află traumatismul ca să ierţi. Dar cum? Unde se manifestă adevăratul dinamism al iertării? Hristos răspunde în Evanghelie: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă!” (Luca 6, 2) şi Sfântul Pavel revine la aceasta mereu (Romani 12,14; I Cor. 4,12). Aşadar, este vorba să „binecuvântăm” ce am văzut şi acceptat. Putem face atâtea şedinţe de binecuvântare câte va fi necesar pentru vindecare. Este suficient să repetăm rar şi uşor: „Doamne, fii binecuvântat în ceea ce am trăit sau în evenimentul (numim evenimentul) sau, fii binecuvântat în cutare (numele persoanei)”. Evident, fiecare îşi poate găsi felul personal de a binecuvânta, de a lăuda sau de a mulţumi lui Dumnezeu, ceea ce este acelaşi lucru. Esenţial este să fie o formulă scurtă pe care s-o putem repeta cu uşurinţă. Această lucrare este infinit mai mult decât o simplă terapie, este de-a dreptul făcătoare de minuni. „A binecuvânta” nu este un cuvânt, ci o făgăduinţă a lui Hristos care se realizează întocmai. Această fecunditate nemaiauzită vine chiar de la Paştele lui Hristos. Prin întreaga Sa viaţă El ne-a arătat calea şi ne-a învăţat să trăim şi noi, la rândul nostru, la fel ca El. Prin întruparea Sa, Hristos S-a pogorât înăuntrul suferinţei şi a morţii. El nu a înlăturat moartea ca să pună viaţă în locul ei, ci a transformat însăşi moartea în viaţă. Mormântul s-a transformat în cămară de nuntă şi Cel ce iese victorios din el este Mirele Înviat. Cântările Liturghiei Pascale sunt pline de această taină care ne întemeiază existenţa. Astfel, „a binecuvânta” îşi revelează aici întreaga splendoare: dincolo de cuvinte, aceasta vrea să spună că Hristos Se pogoară înăuntrul traumatismului meu, înlăuntrul suferinţei mele, în ceea ce este mort în mine şi, acolo, cum a dovedit-o deja, transformă ceea ce este ucigător, în viaţă şi vindecare. Iar eu, cum spune fără încetare Sfântul Apostol Pavel sunt deja înviat, descopăr dimensiunea necondiţionată a vieţii, viaţa dumnezeiască. “ Nu există împlinire posibilă pentru om, nici vindecare trupească sau psihică, fără Dumnezeu. Cauza tuturor relelor fiind spirituală, adevărata vindecare a omului este înduhovnicirea, îndumnezeirea lui.” “Aici, în această pasiune nebună a lui Dumnezeu pentru om, se află izvorul vieţii noastre şi singura taină a oricărei vindecări. E de ajuns ca omul să se întoarcă spre Dumnezeu, cea mai mică mişcare a inimii noastre ajunge, şi iată că Dumnezeu aleargă şi mă strânge în braţele Sale, nebun de bucurie… Îşi poate cineva imagina acest lucru? Dumnezeu aleargă în întâmpinarea mea!” Dacă de cele mai multe ori iertarea nu lucrează şi rămâne fără consecinţe este pentru că se face din ea un act exterior, pur psihic, o vorbă goală. Or, este vorba aici să cobori acolo unde se ascunde traumatismul, acolo în adâncurile inconştientului, altfel nu va avea loc o vindecare adevărată. Numai că e foarte periculos să cobori în propriile tenebre fără Hristos. El este „Lumina care luminează în întuneric” (Ioan 1, 4-5) şi numai prin Viaţa pe care ne-o dăruieşte El putem fi vindecaţi. Nici un terapeut, nici un remediu nu poate transmite viaţă dacă nu devine canal al Vieţii dumnezeieşti, pentru că Dumnezeu este izvorul vieţii. Dar El se dăruieşte, bineînţeles, celui care se pregăteşte să-L primească, chiar inconştient… Oricare ar fi iertarea pe care trebuie s-o acordăm: altora, nouă înşine sau lui Dumnezeu, eu voi fi întotdeauna „victima” unei ofense şi bolnavul care trebuie tratat sunt eu. „Metoda” iertării şi a vindecării este aşadar aceeaşi pentru orice traumatism. Ea a fost revelată de Hristos şi e transmisă de întreaga Tradiţie. Este o comoară nepreţuită pe care unii mistici o numesc „act anagogic”. Actul este împlinit în mod concret asupra unor anumite răni, dar cu exerciţiu şi har, devine o atitudine spontană faţă de toate. Vedem în scrierile Sfinţilor noştri Părinţi că acesta era chiar felul lor de a trăi şi de a se oferi instantaneu oricărei contrarietăţi.”

@@alinamodiga235 A recunoaste. A accepta Urmează apoi trei etape ale metodei propriu-zise dintre care prima este recunoaşterea unei realităţi, a unui traumatism din trecut, a unui blocaj sau nod care ne împiedică să trăim, un eveniment pe care n-am reuşit niciodată să-l digerăm, sau o relaţie mai mult sau mai puţin distrugătoare. Dar este imposibil să recunoaştem în mod real un traumatism sau un eveniment oarecare din trecut, mai ales să-l lăsăm să trăiască în noi, fără o desăvârşită detensionare a trupului. Fără această detensionare speculăm, reflectăm în abstracţie dar nu avem acces la adâncurile subconştientului sau inconştientului, acolo unde zace şi ne roade traumatismul. Ideal este să te aşezi într-o postură de meditaţie, sau pe un scaun, perfect vertical, şi să parcurgi corpul din cap până în picioare pentru a-l detensiona profund, bucăţică cu bucăţică, respirând rar şi adânc. Numai după aceasta începi să priveşti faptul. Privirea trebuie să fie contemplativă, fără reflectări şi analize. Pur şi simplu să vezi în loc să refulezi sau să-ţi ascunzi adevărul cum se întâmplă de cele mai multe ori. Cu cât vei fi mai detensionat cu atât vei vedea mai limpede şi experienţa din trecut se va restitui până în cele mai mici detalii exterioare şi lăuntrice, cu stările sufleteşti trăite: suferinţă, mânie sau dorinţă de răzbunare. Doar să vezi…” A accepta Cea de-a doua etapă este acceptarea a ceea ce vedem. Să accepţi inacceptabilul. Să spui „da” sau mai degrabă să devii „da” în mod progresiv. Corpul devine un cuvânt preţios care trebuie descifrat: cea mai mică crispare sau tensiune, respiraţie care se ridică sau devine mai scurtă… toate sunt semne evidente de rezistenţă, de refuz şi de închidere. Acceptarea va deveni din ce în ce mai reală dacă ne lăsăm, dacă dăm drumul crispărilor, mai ales celor din ceafă şi de la umeri, respirând profund din diafragmă. Să accepţi, să aderi la ceea ce vezi, să devii una cu faptul. Acest lucru ne face, puţin câte puţin, să ieşim din dualitatea care este, în mare parte, cauza sfâşierii noastre, a suferinţei noastre. Să devii pe deplin conştient de ceea ce este, într-un „da” total fără ca egoul să intervină pentru a reacţiona, critica, enerva… Nu mai există umbra refulărilor.” Omul este istorie şi această istorie este cea a unei vindecări care n-a încetat niciodată să se adâncească. Sugerez să se acorde o şedinţă pe săptămână, cum se face în terapie, pentru că ritmul joacă în mod evident un rol imens în această istorie. De exemplu, o jumătate de oră în una din zilele săptămânii, la o anumită oră. Există o „lege a ritmului” care a fost studiată la marile personalităţi care au practicat-o şi are rezultate cu totul neaşteptate. Se însămânţează subconştientul care, apoi, în perioada latentă de la o şedinţă la alta, face o extraordinară lucrare. Această lucrare este taina prezenţei Duhului Sfânt intim legat, până la amănunte, de istoria noastră. De aceea, la începutul şedinţei săptămânale, este de cea mai mare importanţă, să-L chemăm, să-L rugăm îndelung. Putem să-I vorbim simplu, ca unui prieten, să-L chemăm în ajutor şi să ne încredinţăm Lui sau, putem să luăm una din rugăciunile către Sfântul Duh din slujba Rusaliilor (sau din cărţile noastre de rugăciuni - n. tr.). Fără Duhul Sfânt nu vedem nimic în noi. Vederea ruperii de Dumnezeu sau îndepărtării de El este o revelaţie. Numai Dumnezeu ne poate dezvălui unde suntem faţă de El. Este deja Harul, lumina lui Dumnezeu. “ Spre eliberare ca stare permanentă Pacea profundă care se instalează în mine după ce am dat şi am primit iertarea este chiar Viaţa lui Dumnezeu. E o „vizită” a Lui. Şi această „prezenţă iertătoare” prin esenţă se extinde asupra întregii mele vieţi până în cele mai mici detalii. Atunci, pot să înaintez pe acest drum şi, cu cât înaintez, cu atât mai mult descopăr prin propria experienţă că vrăjmăşia este pretutindeni, că nu poate exista nici o singură zi fără potrivnicie, că fiecare clipă este o încercare în sensul în care minereul este „încercat” de foc până se purifică şi devine aur. Fiecare clipă mă pune la încercare, îmi verifică justeţea atitudinii, mă „cerne” în credinţa mea (Luca 22, 31-32), adică în relaţia mea cu fiinţele, cu lucrurile, cu evenimentele. De fapt, „vrăjmaşul” meu este tot ceea ce îmi stă împotrivă sau îmi este greu, tot ceea ce nu-mi place sau tot ceea ce îmi displace. Când suntem noi în acord desăvârşit cu ceea ce ni se întâmplă? Bineînţeles, nu e vorba aici de a aproba ceea ce mă pune la încercare, ci de a-l aproba pe Cel ce mă încearcă. Necazul, suferinţa şi moartea, chiar şi mica potrivnicie zilnică nu sunt „voite” de Dumnezeu pentru mine - ce ar mai însemna, atunci, iubirea Lui nebună? - dar dacă le primesc în credinţă „iertându-le că sunt ceea ce sunt”, spunând „da” la ceea ce mi se întâmplă, mulţumind lui Dumnezeu şi binecuvântând totul fără excepţie, Îl întâlnesc pe Dumnezeu în toate, un Dumnezeu care lucrează fără încetare la eliberarea mea. Atunci nimic nu mă mai poate atinge, devin o fiinţă liberă de toate, nu mai depind de nici o circumstanţă sau eveniment, iertarea a devenit pentru mine o stare permanentă. Despre această stare vorbeşte Domnul când spune că ne va da o „bucurie pe care nimeni şi nimic nu o va mai putea lua de la noi” (Ioan 16, 22). Tradiţia Sfinţilor Părinţi numeşte această stare apatie, nepătimire, stare fără patimi despre care spun că este iubirea cea mai înaltă, adică iubirea lui Dumnezeu în om. Într-adevăr, când omul s-a eliberat cu totul de ego-ul său, de iubirea sa de sine şi de propria sa voie, este copleşit de iubirea lui Dumnezeu care lucrează prin el. Acest om nu mai voieşte decât ce voieşte Dumnezeu şi tot ceea ce voieşte, clipă de clipă, voieşte cu voia lui Dumnezeu. Pentru el, totul, fie că-i place sau nu, este dar de la Dumnezeu, totul este har… şi este mereu fericit. Interesant de ştiut că în acest punct starea nepătimaşă, libertatea totală este necondiţionată. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii sunt de acord asupra acestui punct. Deja stocii făceau din această stare centrul căutării lor, dar şi hinduismul şi alte căi extrem orientale. Aici e punctul central al oricărei mistici şi, în acelaşi timp, numitorul lor comun. Drumul nu este desăvârşit, o parte a fiinţei noastre acceptă încă ataşamentul şi se agaţă de vechea fire, atâta timp cât nu există o egalitate absolută între minte şi inimă în faţa tuturor rezultatelor şi tuturor circumstanţelor oricare ar fi ele: bine sau rău, respect sau insultă, renume sau blam, victorie sau înfrângere, evenimente plăcute sau dureroase, etc. Doar dacă nimic nu ne mai atinge şi nu ne mai tulbură cunoaştem libertatea şi nu mai avem cuvinte pentru a vorbi: aici vindecare se asimilează îndumnezeirii.”

🙏🙏🙏❤❤❤

@@cornelspirescu1852 Cornel mulțumesc ♥️🙏

@@mizzirizzi-b4z Miriam mulțumesc și eu!♥️🙏